Rezumat
William Miller a fost un fermier din New England, căpitan de miliție și laic baptist pe care Ellen White l-a identificat ca fiind „omul ales în mod special de Dumnezeu pentru a conduce proclamarea celei de-a doua veniri a lui Hristos” (Marea controversă, p. 317, par. 1). După cincisprezece ani de studiu metodic al Bibliei, începând cu convertirea sa din 1816, el a ajuns la convingerea că profeția celor 2300 de zile a lui Daniel indica a doua venire în propria sa generație. Din 1831 și până la moartea sa, el a proclamat această speranță în Statele Unite și Canada, iar mișcarea care s-a adunat în jurul predicării sale în 1844 a devenit pepiniera Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.
Primii ani
Miller s-a născut pe 15 februarie 1782, la Pittsfield, Massachusetts, „cel mai mare dintre șaisprezece copii, dintre care cinci erau băieți și unsprezece fete” (Sylvester Bliss, Memoirs of William Miller, p. 2, par. 3). Când William avea patru ani, tatăl său a mutat familia într-o zonă de frontieră dintre Vermont și New York care „era o sălbăticie aproape nelocuită” și care mai târziu avea să fie numită Low Hampton, New York (Bliss, Memoirs of William Miller, p. 7, par. 3). Deși educația sa formală a fost redusă, el a citit mult, a ținut jurnale meticuloase și s-a căsătorit cu Lucy Smith în 1803.
Când Statele Unite au declarat război Marii Britanii la 18 iunie 1812, Miller era deja căpitan al voluntarilor statului Vermont; „numirea sa în funcția de căpitan este datată” a doua zi după ce actul guvernului statului a autorizat constituirea corpului (Bliss, Memoirs of William Miller, p. 31, par. 7). El a luptat în campania de la Plattsburgh și s-a întors acasă în 1815.
Convertirea (1816)
Înainte de război, Miller se îndepărtase de credința evanghelică a mamei sale. Ellen White a rezumat acea perioadă în mod clar: „Prin asocierea cu acești oameni, Miller a fost condus să le adopte sentimentele” (Marea controversă, p. 318, par. 1). Ea a adăugat în același paragraf că „El a continuat să susțină aceste opinii, totuși, timp de aproximativ doisprezece ani. Dar, la vârsta de treizeci și patru de ani, Duhul Sfânt i-a impresionat inima cu conștiința stării sale de păcătos” (Marea controversă, p. 318, par. 1). Miller însuși a descris acea suferință: „Anihilarea era un gând rece și înfiorător, iar răspunderea era distrugerea sigură pentru toți. Cerurile erau ca arama deasupra capului meu, iar pământul ca fierul sub picioarele mele” (Marea controversă, p. 318, par. 2). Același paragraf se încheie astfel: „M-am întristat, dar fără speranță” (Marea controversă, p. 318, par. 2).
Convertirea sa a avut loc în 1816, odată cu o viziune a lui Hristos care i-a deschis Scripturile. El a consemnat:
Am văzut că Biblia prezenta exact un astfel de Mântuitor de care aveam nevoie; și eram nedumerit să descopăr cum o carte neinspirată putea dezvolta principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost nevoit să recunosc că Scripturile trebuie să fie o revelație de la Dumnezeu. Ele au devenit bucuria mea; și în Isus am găsit un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine cel mai de seamă dintre zece mii; iar Scripturile, care înainte erau întunecate și contradictorii, au devenit acum o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe calea mea. Mintea mea s-a liniștit și s-a mulțumit. L-am găsit pe Domnul Dumnezeu ca fiind o Stâncă în mijlocul oceanului vieții. Biblia a devenit acum studiul meu principal și pot spune cu adevărat că am cercetat-o cu mare plăcere. Am descoperit că jumătate din adevăr nu mi-a fost spus niciodată.
(Marea controversă, p. 319, par. 2)
Studiul Bibliei și descoperirea profețiilor (1816–1831)
Timp de doi ani, Miller a lăsat deoparte orice comentariu și „a comparat Scriptura cu Scriptura cu ajutorul referințelor marginale și al concordanței” (Marea controversă, p. 320, par. 1). A continuat astfel în următorii treisprezece ani. Ellen White a afirmat ajutorul supranatural pe care l-a primit: „Veriga după veriga din lanțul adevărului i-a răsplătit eforturile, pe măsură ce, pas cu pas, el a urmărit marile linii ale profeției. Îngerii cerului îi călăuzeau mintea și îi deschideau Scripturile spre înțelegere” (Marea controversă, p. 320, par. 2). Ea a scris, de asemenea, că „Dumnezeu a îndreptat mintea lui William Miller spre profeții și i-a dat o mare lumină asupra cărții Apocalipsei” (Scrieri timpurii, p. 231, par. 1). Aplicând principiul „o zi pentru un an” la Daniel 8:14, el a concluzionat că cele 2300 de zile profetice se vor încheia în jurul anului 1843 sau 1844.
Slujirea publică (1831–1844)
Miller s-a împotrivit convingerii că ar trebui să predice mesajul în public. Și-a publicat pentru prima dată opiniile în 1831 în Vermont Telegraph, un ziar baptist din Brandon, și „a vorbit pentru prima dată în public despre acest subiect în anul 1832” (John N. Loughborough, The Great Second Advent Movement, p. 120, par. 4). Relatarea lui Ellen White începe cu aceeași imagine a unui fermier reticent, chemat de pe câmpurile sale:
Dumnezeu a trimis îngerul Său să miște inima unui fermier care nu crezuse în Biblie, pentru a-l îndemna să cerceteze profețiile. Îngerii lui Dumnezeu l-au vizitat în repetate rânduri pe acel ales, pentru a-i călăuzi mintea și a-i deschide înțelegerea asupra profețiilor care fuseseră întotdeauna obscure pentru poporul lui Dumnezeu.
(Scrieri timpurii, p. 229, par. 1)
Ea a descris intrarea lui în slujire într-un limbaj care îl plasează alături de marele precursor al lui Hristos: „Cu tremur, William Miller a început să dezvăluie oamenilor tainele Împărăției lui Dumnezeu, conducându-și ascultătorii prin profeții până la a doua venire a lui Hristos . Cu fiecare efort, el a căpătat putere. Așa cum Ioan Botezătorul a vestit prima venire a lui Isus și a pregătit calea pentru venirea Lui, tot așa William Miller și cei care s-au alăturat lui au proclamat a doua venire a Fiului lui Dumnezeu” (Scrieri timpurii, p. 229, par. 2).
Caracterul predicării sale este surprins în amintirile ei despre adunările la care a participat ca adolescentă în Maine: „În martie 1840, William Miller a vizitat Portland, Maine, și a ținut primul său ciclu de prelegeri despre a doua venire a lui Hristos. Aceste prelegeri au produs o mare senzație, iar biserica creștină de pe strada Casco, ocupată de domnul Miller, era aglomerată zi și noapte” (Mărturii pentru Biserică, vol. 1, p. 14, par. 1). Iar despre atitudinea lui în fața opoziției, ea a scris: „Îngerii lui Dumnezeu l-au însoțit pe William Miller în misiunea sa. El a fost ferm și neînfricat, proclamând fără teamă mesajul încredințat lui” (Scrieri timpurii, p. 232, par. 1).
Miller ținea propriul registru. După un turneu în Massachusetts care s-a încheiat la Lynn în iunie 1839, el a scris în jurnalul său: „Astfel se încheie turneul meu în Massachusetts, cu opt sute de prelegeri ținute între 1 octombrie 1834 și 9 iunie 1839 – patru ani, șase luni și nouă zile” (Bliss, Memoirs of William Miller, p. 137, par. 1). La sfârșitul slujirii sale, el putea consemna cu o uimire liniștită: „Acum am ținut, din 1832, trei mii două sute de prelegeri” (Bliss, Memoirs of William Miller, p. 254, par. 2).
Unirea forțelor cu Joshua V. Himes (1839–1840)
Legătura care a transformat renașterile regionale ale lui Miller într-o mișcare națională s-a produs la sfârșitul anului 1839. Bliss consemnează: „Pe 11 noiembrie, domnul M. a început o serie de prelegeri la Exeter, New Hampshire, care a continuat până pe 19. Pe 12 noiembrie, acolo se desfășura o conferință a Christian Connection, iar membrii acesteia l-au invitat în cor pe domnul Miller” (Bliss, Memoirs of William Miller, p. 139, par. 2). La acea conferință, Miller l-a întâlnit pe viitorul său editor: „Cu această ocazie a făcut cunoștință cu bătrânul Joshua V. Himes, pe atunci pastor al bisericii de pe strada Chardon, din Boston. Părintele H. îi scrisese domnului M. pe 19 octombrie, invitându-l să țină un ciclu de prelegeri în capela sa. Acum și-a reînnoit invitația și a obținut promisiunea unui ciclu de prelegeri în decembrie” (Bliss, Memoirs of William Miller, p. 139, par. 3).
Cursul de la Boston a început câteva săptămâni mai târziu: „A sosit la Boston pe 7 decembrie și, între 8 și 16 decembrie, a ținut prelegeri în capela de pe strada Chardon – primul său curs de prelegeri în acel oraș” (Bliss, Memoirs of William Miller, p. 139, par. 4). Al treilea curs al lui Miller la Boston, în februarie 1840, a marcat momentul nașterii editurii adventiste. Bliss scrie: „Între 8 și 29 februarie, domnul M. a ținut al treilea său ciclu de prelegeri în Boston, în capela Marlboro și în alte locuri, pe măsură ce ușile se deschideau. În timpul acestei serii de întâlniri a fost pusă în practică publicarea unui jurnal dedicat doctrinei Adventului” (Bliss, Memoirs of William Miller, p. 144, par. 1). Miller însuși și-a amintit negocierile: „În timpul vizitei mele la Boston, în iarna anului 1840, i-am menționat fratelui Himes dorințele mele cu privire la o publicație și dificultățile pe care le-am întâmpinat în înființarea uneia. El s-a oferit prompt să lanseze o publicație care să fie dedicată acestei chestiuni , dacă consideram că astfel cauza adevărului ar fi promovată. În săptămâna următoare, fără niciun abonat și fără vreo promisiune de ajutor, el a publicat primul număr al ziarului Signs of the Times, pe 20 martie [28 februarie] 1840” (Bliss, Memoirs of William Miller, p. 144, par. 3).
Prima Conferință Generală a credincioșilor în venirea lui Hristos a fost stabilită pentru luna octombrie a acelui an. Miller era hotărât să participe, dar a fost doborât de boală pe drum: „În așteptarea participării la prima Conferință Generală a credincioșilor în a doua venire a lui Hristos, care urma să se întrunească pe 14 octombrie 1840, la Boston, domnul Miller a plecat de acasă pe 8 și a ajuns până la Fairhaven, Vermont, la aproximativ două mile de casă, unde a fost cuprins de un atac sever de febră tifoidă. În după-amiaza aceleiași zile, a fost dus înapoi la Low Hampton. A fost astfel privat de privilegiul mult dorit de a se întâlni cu colegii săi de muncă în lucrarea în care era angajat” (Bliss, Memoirs of William Miller, p. 152, par. 4).
Până în primăvara anului 1841, Miller putea evalua amploarea activității sale de predicare. După prelegerile din Lowell, el a calculat că, începând cu 1 octombrie 1839, „parcurse patru mii cinci sute șaizeci de mile și ținu șase sute douăzeci și șapte de prelegeri, cu o durată medie de o oră și jumătate fiecare, ceea ce a dus la aproximativ cinci mii de convertiri pline de speranță” (Bliss, Memoirs of William Miller, p. 157, par. 1).
Dezamăgirile (1843–1844)
Miller se aștepta inițial la venirea lui Hristos în cadrul anului evreiesc care se întindea de la 21 martie 1843 până la 21 martie 1844. Când acea dată a trecut, el a recunoscut eroarea de judecată fără a-și abandona încrederea în profeție. Despre mișcarea lunii a șaptea care a stabilit data de 22 octombrie 1844 ca zi a venirii, el a scris: „Prin urmare, nu am avut nicio legătură cu acea mișcare până cu aproximativ două sau trei săptămâni înainte de 22 octombrie, când, văzând că aceasta dobândise o astfel de prevalență și considerând că se afla într-un moment probabil, am fost convins că era o lucrare a lui Dumnezeu și am simțit că, dacă ar fi trecut, aș fi fost mai dezamăgit decât am fost la prima mea dată publicată” (Bliss, Memoirs of William Miller, p. 330, par. 1). Data de 22 octombrie corespundea, conform vechiului calendar carait, cu a zecea zi a lunii a șaptea a calendarului evreiesc — Ziua Ispășirii (Loughborough, The Great Second Advent Movement, p. 109, par. 1).
Ultimii ani și moartea
Miller a continuat să spere în întoarcerea iminentă a lui Hristos, dar nu a acceptat mesajul celui de-al treilea înger din Apocalipsa 14, pe care colegii săi credincioși l-au identificat mai târziu cu Sabatul și sanctuarul ceresc. Ellen White a primit o viziune despre ultima lui luptă: „Atenția mi-a fost atrasă apoi asupra lui William Miller. El părea nedumerit și era aplecat de anxietate și suferință pentru poporul său” (Scrieri timpurii, p. 257, par. 1). Ea a continuat în același paragraf: „S-a exercitat o influență umană pentru a-l ține în întuneric și pentru a-i păstra influența printre cei care se opuneau adevărului” (Scrieri timpurii, p. 257, par. 1). Ea a adăugat pe pagina următoare: „Dacă William Miller ar fi putut vedea lumina celui de-al treilea mesaj, multe lucruri care i se păreau întunecate și misterioase i-ar fi fost explicate” (Early Writings, p. 258, par. 1).
După luni de zile de imobilizare la pat, Miller a murit la casa sa din Low Hampton: „La ora trei după-amiaza, pe 20 decembrie 1849, s-a stins liniștit” (Everett N. Dick, Founders of the Message, p. 65, par. 3). Cuvintele de încheiere ale profetului Daniel au fost gravate pe piatra sa funerară: „Dar du-te pe calea ta până la sfârșit, căci te vei odihni și vei sta în partea ta la sfârșitul zilelor” (Bliss, Memoirs of William Miller, p. 383, par. 3).
Reflecția lui Ellen White asupra vieții și morții sale este cuvântul de încheiere pe care cititorii adventiști și-l amintesc cel mai des:
Moise a greșit când era pe punctul de a intra în Țara Promisă. La fel, am văzut că William Miller a greșit când era pe punctul de a intra în Canaanul ceresc, permițând ca influența sa să se opună adevărului. Alții l-au condus la aceasta; alții trebuie să dea socoteală pentru aceasta. Dar îngerii veghează asupra țărânii prețioase a acestui slujitor al lui Dumnezeu, iar el va învia la sunetul ultimei trâmbițe.
(Scrieri timpurii, p. 258, par. 2)