O biografie cu caracter avertizator
Dudley M. Canright a slujit Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea ca pastor timp de douăzeci și opt de ani (1859–1887) înainte de a părăsi public biserica în februarie 1887 și de a-și dedica restul vieții atacării bisericii, a doctrinelor sale și a lui Ellen G. White personal. Cartea sa din 1889, Seventh-day Adventism Renounced (Renunțarea la adventismul de ziua a șaptea), și cea din 1919, Life of Mrs. E. G. White (Viața doamnei E. G. White), au devenit sursele standard pentru toți scriitorii care s-au opus ulterior adventismului. Exemplul său nu trebuie urmat. Înregistrarea biografică de mai jos este extrasă din Replies to Elder Canright’s Attacks on Seventh-day Adventists (Răspunsuri la atacurile bătrânului Canright asupra adventiștilor de ziua a șaptea) a lui Butler și Smith și din alte surse primare care au abordat apostazia sa la acea vreme.
Rezumat
Născut în Kinderhook, comitatul Branch, Michigan, la 22 septembrie 1840, Canright a devenit adventist care păzește Sabatul în 1859, la vârsta de nouăsprezece ani, a fost hirotonisit în 1865 și a slujit ca președinte al Conferinței din Ohio (1865–1873) și al Conferinței din Michigan (1880–1882). De-a lungul celor douăzeci și opt de ani de slujire adventistă, a fost un evanghelist și un polemist energic. După lupte repetate cu îndoiala și mărturiile, și-a dat demisia public la Otsego, Michigan, pe 17 februarie 1887. De la acea dată și până la moartea sa în 1919, pana sa s-a îndreptat împotriva bisericii.
Douăzeci și opt de ani în cauza adventistă (1859–1887)
Răspunsurile lui Butler și Smith la atacurile bătrânului Canright asupra adventiștilor de ziua a șaptea consemnează lunga perioadă a slujirii adventiste a lui Canright: „Cu vreo douăzeci și opt de ani în urmă, D.M. Canright a îmbrățișat punctele de vedere ale adventiștilor de ziua a șaptea. Timp de câțiva ani, el s-a străduit să dobândească educația necesară și, la scurt timp după aceea, a început să predice doctrinele lor. Era binecuvântat cu un grad ridicat de seriozitate, cu o abilitate rezonabilă și cu ambiția de a reuși, iar munca lui a avut un succes excelent, fiind considerat timp de mulți ani un om în ascensiune în cadrul denominației” (Răspunsuri la atacurile bătrânului Canright asupra adventiștilor de ziua a șaptea, p. 15, par. 2).
Același paragraf consemnează primele semne ale slăbiciunii personale care aveau să-i aducă pieirea: „Avea o mare înclinație pentru dezbateri și controverse, s-a dedicat în mod special acestora și a avut succes în ele. Aceste calități atrag întotdeauna atenția și i-au conferit o oarecare notorietate. Timp de doisprezece ani, munca sa a fost valoroasă pentru această cauză, iar el a călătorit intens în diferite state și conferințe. Atunci se bucura de încrederea deplină a poporului nostru. Dar, din acel moment, încrederea lor a început să scadă” (Răspunsuri la atacurile bătrânului Canright asupra adventiștilor de ziua a șaptea, p. 15, par. 2).
Retragerea din 17 februarie 1887
Răspunsurile lui Butler și Smith consemnează momentul public al demisiei lui Canright la Otsego, Michigan: „În luna ianuarie a anului trecut, bătrânul D.M. Canright, care fusese legat de poporul nostru timp de aproximativ douăzeci și opt de ani, a adoptat poziția că nu mai putea fi adventist de ziua a șaptea. Pe 17 februarie, el și-a expus motivele în public în fața bisericii din Otsego, din care făcea parte. Autorul a fost prezent” (Răspunsuri la atacurile bătrânului Canright asupra adventiștilor de ziua a șaptea, p. 4, par. 3).
Mărturia lui Canright în momentul retragerii a fost surprinzător de conciliantă. Același paragraf consemnează: „În remarca sa referitoare la poporul nostru și la tratamentul pe care l-a primit printre noi, a fost foarte amabil și conciliant. El a declarat că considera că există un procent mai mare de creștini adevărați printre oamenii noștri decât în orice altă denominație cu care era familiarizat. Și-a exprimat o mare apreciere și încredere în unii dintre liderii noștri, considerându-i slujitori cinstiți și devotați ai lui Hristos. El a spus că era perfect mulțumit de tratamentul pe care îl primise printre adventiștii de ziua a șaptea d . Nu avea nimic de reproșat în această privință și simțea că aceștia îl trataseră în toate privințele așa cum se cuvine creștinilor” (Răspunsuri la atacurile bătrânului Canright asupra adventiștilor de ziua a șaptea, p. 4, par. 3).
Răspunsurile lui Butler și Smith păstrează cuvintele publicate de Canright în Review and Herald din 1 martie 1887, inclusiv recunoașterea sa sinceră că a fost tratat în mod corect, generos și cu blândețe de către comunitatea adventistă — cuvinte păstrate în același paragraf citat mai jos la .
De la conciliere la atac (1887–1919)
Același paragraf consemnează traiectoria care a urmat: „Cu toate acestea, acum, asemenea tânărului nerecunoscător care își lovește propria mamă, el se poate întoarce împotriva vechilor săi prieteni și a cauzei care l-a crescut, ne poate ridiculiza prin intermediul ziarelor și de la amvon, poate exploata la maximum impopularitatea noastră, se poate alătura celor mai înverșunați dușmani ai noștri în opoziție față de lucrarea noastră și ne poate clasifica printre mahomedani, mormoni și alți fanatici, făcând tot posibilul să pară că suntem un grup îngust la minte, bigot și de naivi” (Răspunsuri la atacurile bătrânului Canright asupra adventiștilor de ziua a șaptea, p. 20, par. 1).
Introducerea lui Butler la Răspunsuri consemnează îndelunga răbdare a bisericii față de Canright înainte de a răspunde: „Întrucât ne-am asumat sarcina neplăcută de a răspunde la atacurile bătrânului D.M. Canright asupra adventiștilor de ziua a șaptea și a doctrinelor lor, simțim nevoia să ne cerem scuze publicului cititor. De luni de zile, atacurile sale au continuat în diverse publicații și asupra multor aspecte diferite ale credinței noastre. El ne-a expus ridiculizării și a încercat să dea impresia că oamenii noștri sunt ignoranți, înguști la minte, bigoți și că fac mult rău în lumea creștină, iar doctrinele noastre sunt cu totul nedemne de încredere” (Răspunsuri la atacurile bătrânului Canright asupra adventiștilor de ziua a șaptea, p. 3, par. 1).
Modelul numit de Butler și Smith
Cea mai frapantă frază din carte, din același paragraf în care se consemnează recunoașterea publică a lui Canright cu privire la tratamentul echitabil: „Nu am fi putut crede niciodată că vechiul nostru prieten D.M. Canright ar urma o astfel de cale dacă nu am fi cunoscut bine slăbiciunea lui și natura acelui spirit care adesea pune stăpânire pe cei care renunță la acest adevăr” (Răspunsuri la atacurile bătrânului Canright asupra adventiștilor de ziua a șaptea, p. 20, par. 1). Și, tot în același paragraf: „Nu am cunoscut niciodată în toată viața noastră un om care să-și poată schimba părerea atât de brusc și de radical precum bătrânul C.” (Răspunsuri la atacurile bătrânului Canright asupra adventiștilor de ziua a șaptea, p. 20, par. 1).
Deces (1919)
Conform Enciclopediei adventiștilor de ziua a șaptea, Canright a murit pe 12 mai 1919, la vârsta de șaptezeci și opt de ani. La sfârșitul vieții, era pastor baptist. Mai mulți lideri adventiști au încercat să comunice cu el în ultimii ani ai vieții sale, inclusiv W. A. Spicer, dar el a continuat să se opună până în ultima clipă.
Moștenire
Propria mărturisire a lui Canright în momentul retragerii sale — că biserica l-a tratat „în mod drept, generos și cu blândețe” — reprezintă cea mai veridică măsură a ficțiunii privind nemulțumirile personale construită ulterior în jurul numelui său. Scrierile sale au devenit sursele standard pentru fiecare scriitor de opoziție ulterior; mărturia celor care au lucrat alături de el timp de douăzeci și opt de ani — și propriile sale cuvinte în momentul în care i-a părăsit — constituie mărturia cea mai de încredere. Mai mulți lideri adventiști, printre care și W. A. Spicer, au încercat să comunice cu el în ultimii ani ai vieții sale; pana sa a continuat să scrie în spirit de opoziție până la sfârșit.