Rezumat
Sarepta Myrenda Irish Henry a fost evanghelistă națională a Uniunii Creștine a Femeilor pentru Temperanță (WCTU), autoare și poetă, arhitecta primei „slujiri a femeilor” organizate în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și una dintre cele mai remarcabile convertite la o vârstă înaintată din istoria adventistă. Născută în Albion, Pennsylvania, la 4 noiembrie 1839, fiica pastorului metodist Horatio Nelson Irish, văduvă la treizeci și doi de ani, mamă a trei copii supraviețuitori, ea a avansat în ierarhia WCTU până la o poziție națională; imobilizată la pat din cauza unei boli cardiace la sfârșitul anilor 1880, a intrat la Sanatoriul Battle Creek în vara anului 1896, a fost vindecată miraculos prin ungere pe 13 aprilie 1897 și a devenit adventistă de ziua a șaptea. În ultimii trei ani ai vieții sale, a muncit la Battle Creek și pe scena națională — predicând, scriind, organizând activitatea femeilor și corespondând călduros cu Ellen G. White (pe care nu a întâlnit-o niciodată personal, White aflându-se atunci în Australia) — până când o pneumonie la Graysville, Tennessee, a răpus-o pe 16 ianuarie 1900, la vârsta de șaizeci de ani.
De la Albion, Pennsylvania, la platforma WCTU (1839–1896)
Conform articolului lui Michel Sun Lee din Enciclopedia Adventiștilor de Ziua a Șaptea, Sarepta Myrenda Irish s-a născut pe 4 noiembrie 1839, în Albion, Pennsylvania, fiica pastorului metodist Horatio Nelson Irish și a soției sale, Mary Allis Clark Irish. Fratele ei, Orsamus H. Irish, a ocupat mai târziu funcția de superintendent al afacerilor indiene pentru Utah în timpul mandatului lui Lincoln și cea de șef al Biroului de Gravură și Tipografie în timpul mandatului lui Garfield. S-a înscris în 1859 la Seminarul Rock River din Mount Morris, Illinois, unde l-a cunoscut pe colegul ei profesor James W. Henry, cu care s-a căsătorit în 1861. James s-a înrolat în Armata Uniunii în 1864 și a murit de boală în 1871, lăsând-o pe Sarepta văduvă la treizeci și doi de ani, cu patru copii mici — dintre care cel mai mic a murit la doar câteva luni după tatăl său. Ea s-a întreținut pe sine și pe cei trei copii supraviețuitori publicând povestiri și poezie, uneori sub pseudonimul Lina Linwood.
În 1874, îngrijorată să afle că fiul ei cel mic, Arthur, fusese ademenit într-un bar din Rockford, Illinois, a înființat o asociație locală pentru temperanță — nucleul activității sale de-o viață în cadrul WCTU. Deși timidă și rezervată din fire, a devenit o evanghelistă națională a WCTU, a călătorit și a ținut prelegeri timp de două decenii, iar spre sfârșitul anilor 1880 a fost țintuită la pat de o cardiomegalie pe care medicii o declaraseră incurabilă.
Battle Creek și convertirea la adventism (1896–1898)
Conform ESDA, Henry a intrat în sanatoriul Battle Creek al lui John Harvey Kellogg în vara anului 1896 pentru tratamentul afecțiunii sale cardiace. Pe 13 aprilie 1897, după o sesiune de ungere și rugăciune condusă de A. T. Jones, W. W. Prescott, mai mulți medici și alți doi pacienți, ea a fost vindecată instantaneu și definitiv; J. H. Kellogg și Lauretta Kress d , au confirmat recuperarea ei. Ea a acceptat Sabatul, s-a alăturat Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și, în ultimii doi ani și jumătate din viața sa, a depus o muncă la scară națională pe care nicio femeie adventistă din generația sa nu a egalat-o.
Buletinul zilnic al Conferinței Generale din 1899 păstrează propria ei mărturie despre convertirea sa: „Simt că mi-ar fi imposibil să las această dimineață să treacă fără să spun un cuvânt. Cea mai mare minune dintre toate milostivirile pe care Dumnezeu le-a dat în viața mea este că mă aflu aici în această dimineață. M-am gândit la ultima Conferință Generală. Eram o invalidă în scaunul meu cu rotile, la sanatoriu, și eram în Sabat de doar trei luni. Acest lucru mi-a venit ca o străfulgerare de lumină. Fusese cu mine tot timpul, dar nu-l văzusem. Dar când Dumnezeu a aruncat lumina Sa asupra lui în fața ochilor mei, n-am avut nicio rebeliune împotriva lui, ci am crezut și l-am iubit” (General Conference Daily Bulletin, 16 februarie 1899, p. 3, par. 8).
„Cum am ajuns la Sabat” și Memorialul WCTU (1897)
În revista Present Truth a lui E. J. Waggoner din 5 august 1897, a fost consemnat titlul și conținutul broșurii pe care ea a scris-o aproape imediat după convertirea sa — Cum am ajuns la Sabat — și a fost descrisă după cum urmează: „Acesta este titlul unei mici broșuri primite recent din America, scrisă de doamna S. M. I. Henry, care, din câte înțelegem, este directoarea departamentului de evanghelizare al Uniunii Creștine a Femeilor pentru Temperanță din Statele Unite” (Present Truth, 5 august 1897, p. 496, par. 18).
Conform ESDA, la convenția WCTU din 1897 de la Buffalo, Henry a prezentat un memoriu semnat de aproximativ treisprezece mii de femei care solicitau fie dizolvarea Departamentului de respectare a Sabatului al WCTU, fie renunțarea acestuia la lobby-ul pentru legislația privind duminica. Conducerea WCTU a primit petiția, dar nu i-a îndeplinit cererea, iar ea și-a prezentat demisia din funcția de evanghelistă națională; conducerea națională a refuzat să o accepte. Prin munca sa continuă, WCTU a elaborat în cele din urmă o rezoluție la convenția de la Seattle din 1899, în favoarea modificării legilor statale privind duminica, pentru a-i scuti pe cei care păzesc Sabatul de ziua a șaptea — o victorie parțială pe care ea nu a apucat să o vadă pe deplin realizată.
Sfatul lui Ellen White — Rămâi în WCTU
Ellen White, aflată atunci în Australia, i-a trimis lui Henry scrisoare după scrisoare în 1898 și 1899 — deși nu s-au întâlnit niciodată față în față. Scrisoarea lui Ellen White din decembrie 1899 către Henry, păstrată în Manuscript Releases, vol. 1: „Există foarte multe suflete prețioase pe care Domnul ar fi vrut să le atingă prin lumina adevărului. Trebuie depuse eforturi pentru a le ajuta să înțeleagă Scripturile. Am simțit un interes intens față de lucrătoarele W. C. T. U. Aceste femei eroice știu ce înseamnă să aibă o individualitate proprie. Îmi doresc atât de mult ca ele să triumfe alături de cei răscumpărați în jurul marelui tron alb. Rugăciunile mele se vor înălța în favoarea ta, ca să ți se ofere ocazii speciale de a participa la adunările lor mari și ca vocea ta să fie auzită în apărarea adevărului” (Manuscript Releases, vol. 1, p. 127, par. 1).
Manuscrisul lui Ellen White din 1899 consemnează modelul obișnuit al corespondenței sale cu Henry: „M-am trezit la ora unu și m-am gândit la scrisorile pe care trebuia să le scriu. M-am ridicat și m-am îmbrăcat și, încredințându-mă lui Dumnezeu, mi-am început munca. Am scris o scrisoare de șase pagini surorii Henry; două pagini surorii mele Mary P. Foss, din West Minot, Maine; trei pagini lui Edson White” (Letters and Manuscripts, vol. 14, Manuscrisul 183, 1899, par. 1).
„Slujirea femeilor” și întrebările lui Henry adresate Conferinței Generale (1898–1899)
Conform ESDA, Henry a scris o rubrică regulată intitulată „Woman’s Gospel Work” (Lucrarea evanghelică a femeilor) pentru Review and Herald în ultimii ani ai vieții sale și a susținut un program organizat pentru implicarea femeilor adventiste în evanghelizarea personală. Suplimentul ei la Review and Herald din 6 decembrie 1898 a prezentat viziunea ei pentru „slujirea femeilor”; Comitetul Conferinței Generale i-a votat acreditările ministeriale pe 30 martie 1898 — o recunoaștere remarcabilă a muncii sale. A. W. Spalding a scris mai târziu că Henry a condus „prima încercare de efort organizat de a instrui părinții și de a le oferi ajutor în problemele lor”.
Buletinul zilnic al Conferinței Generale din 19 februarie 1899 păstrează o întrebare pe care ea a adresat-o din sală cu privire la problema morală care o apăsa încă de la propria ei convertire: „Mai este o întrebare pe care aș dori să o pun. Având în vedere acest lucru, ar fi corect, presupunând că aș vrea să mă separ și să intru în această denominație — în această biserică — ca cineva să spună: «Ar fi mai bine să rămâi unde ești, datorită lucrării pe care o poți face în acea denominație?»” (General Conference Daily Bulletin, 19 februarie 1899, p. 32, par. 14).
Ea a insistat asupra întrebării în aceeași sesiune, formulând-o ca pe o întrebare pe care i-ar putea-o adresa cineva: „Dar ce ai spune dacă cineva ar veni la tine și ți-ar spune” (Buletinul zilnic al Conferinței Generale, 19 februarie 1899, p. 32, par. 16) — „Să-mi părăsesc vechea biserică? Sau să rămân în ea de dragul lucrării pe care aș putea-o face acolo?”
The Abiding Spirit și viziunea educațională a lui Henry (1898)
Buletinul din 1899 a recomandat bisericii volumul ei scurt despre Duhul Sfânt — The Abiding Spirit —: „De ce? – Pentru că este exact cartea de care aveți nevoie pentru a vă ajuta în viața de zi cu zi. Este o carte mică și atât de plină de lucruri bune, încât mulți o vor citi dintr-o singură răsuflare. Fără îndoială, există multe lucruri cu privire la Duhul Sfânt și misiunea Sa pe care această carte vi le poate învăța” (General Conference Daily Bulletin, 16 februarie 1899, p. 8, par. 43).
Același Buletin păstrează propria ei mărturie despre cum a fost învățată să folosească Biblia încă din cea mai fragedă copilărie: „Biblia trebuie să folosească toate celelalte cărți din lume. Nu trebuie să folosim alte cărți împreună cu Biblia; ci trebuie să permitem Bibliei să folosească toate celelalte cărți. Ea are legătură cu fiecare carte tipărită vreodată; și dacă copilul este învățat corespunzător, el va fi învățat cum să se ocupe de fiecare rând care a fost scris vreodată, în conformitate cu principiile care sunt învățate aici, și nu numai asta, ci și orice altceva” (General Conference Daily Bulletin, 20 februarie 1899, p. 35, par. 17).
Moartea (1900)
În timp ce participa la o întâlnire la Graysville, Tennessee, în ianuarie 1900, Henry a contractat gripa, care s-a transformat în pneumonie și pleurezie. Ea a murit acolo pe 16 ianuarie 1900, la vârsta de șaizeci de ani. Înmormântarea ei a avut loc la Battle Creek Tabernacle și a fost îngropată lângă părinții ei la Pecatonica, Illinois.
Manuscrisul lui Ellen White din 28 februarie 1900 — raportul privind moartea ei trimis la Review and Herald: „Am fost foarte întristat de vestea morții mult iubitei noastre surori S. M. I. Henry. Speram ca sora noastră să fie cruțată pentru a continua lucrarea pentru care Domnul a ridicat-o și pe care, în mod miraculos, a restaurat-o ca să o îndeplinească în cauza Sa” (Letters and Manuscripts, vol. 15, Manuscrisul 3, 1900, par. 1).
Moștenirea
Buletinul Conferinței Generale din 7 aprilie 1901 — la optsprezece luni după moartea ei — a consemnat impactul pe care munca ei îl avusese deja asupra WCTU în ansamblu: „La începutul anului 1900 au fost elaborate planuri ample pentru activitatea educațională în rândul membrilor W. C. T. U., datorită faptului că amendamentul surorii Henry referitor la Departamentul de Respectare a Sabatului se afla în fața acelei organizații. Efortul a implicat numeroase dificultăți și cheltuieli mari, dar am primit un sprijin sincer din partea multora care erau profund interesați de lucrarea care era atât de dragă inimii regretatei noastre surori Henry” (Buletinul Conferinței Generale, 7 aprilie 1901, p. 110, par. 9).
Fiica lui Henry, Mary Henry Rossiter, a publicat o biografie a mamei sale — My Mother’s Life: The Evolution of a Recluse (Fleming H. Revell, 1900); nepoata ei, Margaret Rossiter White-Thiele (care s-a căsătorit cu James Henry White, nepotul lui Ellen G. White), a scris o biografie mai completă, Whirlwind of the Lord: The Story of Mrs. S. M. I. Henry (Review and Herald, 1953). Lucrările sale publicate despre adventism includ How the Sabbath Came to Me (1897), Studies in Home and Child Life (1898), The Abiding Spirit (1898) și A Woman-Ministry, or The Gospel in the Home (1899).