Rezumat
George Ide Butler a crescut într-o familie din Vermont care a îmbrățișat mesajul adventist millerit în 1839 — cu cinci ani înainte de a împlini zece ani, anul Marii Dezamăgiri. A slujit Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea timp de treizeci de ani (1865–1888 și 1901–1908) ca pastor, președinte de conferință și de două ori președinte al Conferinței Generale (1872–1874 și 1880–1888). A fost președinte al Asociației de Editare Review and Herald între 1881 și 1889. Este cunoscut faptul că s-a opus cu tărie învățăturii lui E. J. Waggoner privind Legea din Galateni la Conferința de la Minneapolis din 1888 și a fost mustrat de Ellen White prin scrisori și mărturii în anii care au urmat. După doisprezece ani în care a îngrijit-o pe soția sa invalidă în Florida, s-a întors la activitate în 1901 cu un spirit mai blând, a slujit ca președinte al Uniunii de Sud între 1902 și 1907 și a murit pe 25 iulie 1918, în Florida.
Origini în Vermont (1834–1853)
Cartea lui Steinweg, Lest We Forget, consemnează moștenirea familiei: „Familia lui Butler era adânc înrădăcinată în istoria americană. Bunicul său, Ezra Pitt Butler, Sr., a luptat în Revoluția Americană, a fost guvernator al statului Vermont între 1826 și 1828, consilier, judecător, administrator universitar și pastor al Bisericii Baptiste din Waterbury, Vermont. Tatăl său, Ezra Pitt Butler, Jr., a fost căpitan în Războiul din 1812. El a susținut temperanța, anti-masonismul și abolirea sclaviei. În această familie conștiincioasă și patriotică s-a născut George Ide Butler pe 12 noiembrie 1834, al doilea dintre șase copii” (Lest We Forget, cap. 155, p. 313, ¶ 3).
Familia a îmbrățișat de timpuriu mesajul adventist al milleriților. Steinweg consemnează: „Avea cinci ani când părinții lui au acceptat vestea venirii iminente a lui Hristos, predicată de ul milleriților.” (Lest We Forget, cap. 155, p. 313, ¶ 4). După Marea Dezamăgire din 22 octombrie 1844, familia a rămas în credința adventistă — dar băiatul a început să nutrească îndoieli. Până în 1848, mama sa începuse să țină Sabatul zilei a șaptea sub predicile lui Joseph Bates, iar până în 1850, la fel făcea și tatăl său. Steinweg adaugă: „În scurt timp, a fost hirotonisit în slujire, deși se considera doar un fermier mărturisitor” (Lest We Forget, cap. 155, p. 313, ¶ 6).
Butler însuși, privind înapoi la perioada adolescenței târzii, a dat o evaluare sinceră a sinelui său din trecut ca fiind un „necredincios mândru, rigid, încăpățânat, pasional, impulsiv, cu puțin respect pentru Dumnezeu sau pentru oameni” (Lest We Forget, cap. 155, p. 313, ¶ 7). Cu toate acestea, el prețuia onestitatea și moralitatea, fiind hotărât, în cuvintele lui Steinweg, să „evite” diverse distracții lumești (Lest We Forget, cap. 155, p. 313, ¶ 7).
Convertirea și căsătoria (1856–1859)
În 1856, călătorind cu un vapor pe râu spre Kansas City, Butler a coborât la Rock Island în timp ce vaporul era ancorat pentru încărcare. Steinweg consemnează momentul: „Până când s-a întors la vapor, luase deja decizia de a urma părțile bune ale Bibliei.” (Lest We Forget, cap. 155, p. 313, ¶ 8). Întors acasă la Waukon, Iowa, a fost botezat de J. N. Andrews; mai târziu, M. E. Cornell a predicat la Waukon și l-a convins că mărturiile lui Ellen White erau de la Dumnezeu. S-a căsătorit cu Lentha Lockwood pe 10 martie 1859 și au avut trei copii: Annie și gemenii William Pitt și Hiland George.
Conferința din Iowa și prima președinție a Conferinței Generale (1865–1874)
Steinweg consemnează ascensiunea sa rapidă în biserică: „Butler a fost ales președinte al Conferinței din Iowa în 1865. El a lucrat cu seriozitate pentru a contracara efectul de divizare al lui B. F. Snook și W. H. Brinkerhoff, care îi criticau pe soții White. Acești bărbați, anterior președinte și secretar al nou-organizatei Conferințe de Stat din Iowa, inițiase o apostazie în tot statul, care începuse cu congregația din Marion. Butler a vizitat personal biserică după biserică, învățându-i pe membri adevărul, contracarând influența lor. Sub conducerea sa abilă, biserica din Iowa a devenit foarte puternică” (Lest We Forget, cap. 155, p. 314, ¶ 10).
În 1872, Butler a fost ales președinte al Conferinței Generale, iar conferința a votat ca el să transforme școala privată a lui G. H. Bell din Battle Creek într-un colegiu. Steinweg consemnează datele: „La 31 decembrie 1873 s-a stabilit achiziționarea unui teren de 12 acri pentru noul colegiu.” (Lest We Forget, cap. 155, p. 314, ¶ 12). Același paragraf consemnează costul și deschiderea: „S-au strâns 50.000 de dolari în promisiuni de donații pentru a ridica o clădire din cărămidă roșie. La 24 august 1874, cursurile au început temporar în clădirea Review și s-au mutat în clădirea finalizată până la 4 ianuarie 1875” (Lest We Forget, cap. 155, p. 314, ¶ 12).
Al doilea mandat în funcția de președinte al Conferinței Generale (1880–1888)
În timpul unei vizite la Ellen White, care era foarte bolnavă, în 1880, Butler a fost îndemnat de aceasta să accepte președinția Conferinței Generale pentru a doua oară. Steinweg consemnează reacția lui: „A plâns, dar a fost de acord să o facă” (Lest We Forget, cap. 155, p. 315, ¶ 14). Al doilea mandat al său a început la sfârșitul anului 1880 și a fost unul dificil — exercitarea conducerii sub influența lui James White, care nu putea sau nu voia să renunțe. Steinweg adaugă: „În ciuda acestei presiuni, când fratele White a murit de malarie pe 6 august 1881, Butler a plâns așa cum ar fi plâns pentru propriul său tată” (Lest We Forget, cap. 155, p. 315, ¶ 15).
Între 1881 și 1889, Butler a fost și președinte al Review and Herald Publishing Association: „În această calitate, el a exercitat o influență puternică pentru consolidarea și extinderea intereselor editoriale ale denominației” (Lest We Forget, cap. 155, p. 316, ¶ 18). A călătorit în Europa în 1883, în Australia și Noua Zeelandă în 1885.
Conferința de la Minneapolis din 1888 și urmările ei (1886–1893)
În 1886, controversa privind legea din Galateni a început să iasă la suprafață în biserică. E. J. Waggoner, redactorul revistei Signs of the Times, și A. T. Jones, redactorul revistei American Sentinel, și-au publicat convingerile privind neprihănirea prin credință în revista Signs. La Conferința Generală din 1886, Butler a convocat un comitet teologic care a votat că „legea” din Galateni se referea la „întreaga lege”; Consiliul Conferinței Generale a adoptat apoi o politică care limita publicarea opiniilor doctrinare care nu erau împărtășite de majoritate înainte ca frații cu experiență să le fi examinat (conform Lest We Forget, cap. 155, p. 316, ¶ 18).
Sfatul lui Ellen White către Butler în acest moment, în același an, a fost ca ziarele adventiste să nu fie folosite ca o platformă unilaterală. Steinweg citează: „Dr. Waggoner ar trebui să aibă o șansă la fel de echitabilă pe cât ați avut dumneavoastră” (Lest We Forget, cap. 155, p. 316, ¶ 19).
Butler era prea bolnav pentru a participa la Conferința Generală din 1888 de la Minneapolis. Din patul de boală, el a scris scrisori și telegrame îndemnând conducerea să rămână fermă pe „vechile repere”. Când bătrânul Jones și dr. Waggoner și-au prezentat viziunea despre neprihănirea prin credință, Steinweg consemnează: „asta a încântat-o pe Ellen White. Dar nu a fost acceptată de ansamblul delegaților din cauza influenței unor lideri precum Butler” (Lest We Forget, cap. 155, p. 316, ¶ 20). Steinweg citează din ultima predică a lui Ellen White la acea Conferință Generală: „Văd frumusețea adevărului așa cum ne-a prezentat-o doctorul” (Lest We Forget, cap. 155, p. 316, ¶ 20).
În aprilie 1887, Ellen White le-a scris clar lui Butler și lui Uriah Smith. Eseul însoțitor din Lest We Forget consemnează cuvintele ei: „Nu doresc ca scrisorile pe care vi le-am trimis să fie folosite într-un mod care să vă facă să considerați de la sine înțeles că ideile voastre sunt toate corecte, iar cele ale doctorului Waggoner și ale bătrânului Jones sunt toate greșite” (Lest We Forget, cap. 154, p. 309, ¶ 3).
Anii din Florida (1888–1901)
După 1888, Butler s-a simțit respins de conferință și de Ellen White. Steinweg consemnează: „Descurajați, el și soția sa s-au mutat la o fermă de 110 acri în Bowling Green, Florida. Acolo, soția sa a suferit un accident vascular cerebral, iar George a îngrijit-o până la moartea ei, în noiembrie 1901. A avut mult timp să se gândească.” (Lest We Forget, cap. 155, p. 317, ¶ 21). În 1893, el i-a scris lui S. N. Haskell d , recunoscând (în parafrazarea lui Steinweg) că un mare bine a venit asupra bisericii prin lumina suplimentară asupra neprihănirii lui Hristos.
Eseul însoțitor din Lest We Forget referitor la această perioadă consemnează că anii în care a avut grijă de soția sa invalidă au fost o școală de rafinare. Steinweg citează afirmația lui Ellen White din 1902: „Îl primim din nou în rândurile noastre și îl considerăm unul dintre cei mai valoroși lucrători ai noștri” (Lest We Forget, cap. 154, p. 311, ¶ 21). Și din nou, în mai 1902, când Butler s-a întors pe teren: „Fratele Butler este puternic din punct de vedere fizic și spiritual. Domnul l-a încercat și l-a pus la încercare” (Lest We Forget, cap. 154, p. 311, ¶ 23).
Uniunea Sudică și ultimii ani (1902–1918)
Steinweg consemnează întoarcerea lui Butler: „Butler a fost ales președinte al Conferinței din Florida în 1902 și a deținut această funcție până în 1904. Din 1902 până în 1907 a fost președinte al Uniunii de Sud. A slujit ca membru al Comitetului Executiv al Conferinței Generale. Ca urmare a conducerii sale capabile, tipografia (Southern Publishing Association) a fost mutată în 1906 la Nashville. În timpul conducerii sale au fost înființate opt școli, cu un număr de 300 de elevi înscriși până în 1908” (Lest We Forget, cap. 155, p. 317, ¶ 22).
În criza Kellogg din 1907–1908, Butler a rămas ferm de partea mărturiilor. Steinweg consemnează răspunsul său atunci când A. T. Jones a declarat că va rămâne de partea sanatoriului „cu mărturii sau fără mărturii”: „Eu voi rămâne de partea mărturiilor, cu sanatoriu sau fără sanatoriu” (Lest We Forget, cap. 155, p. 317, ¶ 23).
Lentha Butler murise în 1901. La 8 octombrie 1907, Butler s-a căsătorit cu Elizabeth Grainger, o văduvă de șaizeci și doi de ani și fostă misionară în Japonia, și s-a stabilit la Twin Magnolias — o fermă de portocale și nuci pecan din Bowling Green, Florida. S-a pensionat la începutul anului 1908, dar a continuat să predice și să călătorească.
Moartea (1918)
Steinweg consemnează sfârșitul: „Sănătatea lui Butler se deteriorase considerabil până atunci. În iunie, medicul său i-a diagnosticat cancer. A murit pe 25 iulie 1918, în casa fiicei și a ginerelui soției sale.” (Lest We Forget, cap. 155, p. 318, ¶ 27). Același paragraf consemnează amploarea înmormântării sale, la care au participat treisprezece colegi pastori care au oficiat slujba și alți șase care au fost purtători onorifici ai sicriului.
Evaluarea finală a lui Steinweg subliniază atât viața de lider a lui Butler, cât și lecțiile învățate din cea mai mare criză a sa: „Credincioșia lui Butler în fața opoziției și dedicarea sa pentru dezvoltarea lucrării editoriale și educaționale și pentru apărarea adevărului inspiră la acțiuni similare credincioșii de astăzi care se confruntă cu evenimentele finale monumentale din istoria acestei lumi” (Lest We Forget, cap. 155, p. 318, ¶ 28).