Joseph Bates

Rezumat

Joseph Bates a fost un căpitan de vas din New England, pionier al mișcării de temperanță și aboliționist care a părăsit oceanul pentru amvon, a îmbrățișat mesajul adventist millerit la începutul anilor 1840 și — după Marea Dezamăgire — a devenit omul prin care Sabatul zilei a șaptea a intrat în adventismul sabatarian. Și-a cheltuit averea pentru a răspândi speranța adventistă, și-a riscat viața predicând împotriva sclaviei pe Țărmul de Est al statului Maryland la începutul anului 1844 și a trăit să vadă cum micul grup de păzitori ai Sabatului din 1846 a crescut, devenind Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea organizată. Ellen White l-a întâlnit pentru prima dată în New Bedford în 1846 și l-a numit „un adevărat gentleman creștin, politicos și amabil” (Mărturii pentru Biserică, vol. 1, p. 79, par. 2).

Copilăria și plecarea pe mare (1792–1807)

Bates a scris în autobiografia sa: „După război, tatăl meu s-a căsătorit și s-a stabilit în Rochester, un oraș învecinat, din comitatul Plymouth, unde m-am născut eu, pe 8 iulie 1792. La începutul anului 1793 ne-am mutat la New Bedford, la aproximativ șapte mile distanță, unde tatăl meu s-a angajat în afaceri comerciale” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 18, par. 1). Casa familiei se afla pe ceea ce astăzi este partea estică (Fairhaven) a râului: „În timpul războiului cu Anglia, în 1812, orașul New Bedford a fost împărțit, iar partea estică a fost numită Fairhaven. Acesta a fost întotdeauna locul meu de reședință, până când mi-am mutat familia în Michigan, în mai 1858” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 18, par. 2).

Dick consemnează că bătrânul Bates „fusese căpitan în Războiul de Independență, slujind pe toată durata celor șapte ani ai acelei lungi lupte pline de greutăți” (Founders of the Message, p. 105, par. 1). Despre propria copilărie, Joseph Bates a scris: „În perioada în care eram elev, cea mai arzătoare dorință a mea era să devin marinar” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 18, par. 3). În iunie 1807, la vârsta de paisprezece ani, a plecat din New Bedford ca băiat de cabină pe nava Fanny, cu destinația Londra, cu o încărcătură de grâu (The Autobiography of Elder Joseph Bates, pp. 18–19; coduri de referință AJB 18.4–AJB 19.3).

Căsătoria, captivitatea și convertirea (1812–1828)

Bates se afla pe mare când a început Războiul din 1812. Nava sa a fost interceptată în drumul spre casă: „S-au dovedit a fi doi corsari danezi, care ne-au capturat și ne-au dus la Copenhaga, unde nava și încărcătura au fost în cele din urmă confiscate, în conformitate cu decretele lui Bonaparte, din cauza relațiilor noastre cu englezii” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 33, par. 1). Ulterior, a fost închis pe „Crown Princen, o fostă navă daneză cu 74 de tunuri, la câteva mile în aval de șantierul naval din Chatham și la șaptezeci de mile de Londra” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 56, par. 2) și ținut acolo până la sfârșitul războiului.

S-a întors la Fairhaven și, pe 15 februarie 1818, s-a căsătorit cu Prudence Nye, „o soție foarte răbdătoare și credincioasă, care a avut o influență evlavioasă asupra familiei sale” (Lest We Forget, cap. 14, p. 32, ¶ 2). Șase săptămâni mai târziu, s-a întors pe mare.

Momentul decisiv din viața spirituală a lui Bates a survenit în timpul unei călătorii din 1824, când, fără știrea lui, Prudy a așezat un mic Noul Testament de buzunar deasupra cufărului său plin cu romane și povestiri de dragoste. Căutând ceva de citit, a deschis în schimb Noul Testament, a găsit o poezie pe prima pagină „care i-a captat atenția, iar cititul de romane și povestiri a încetat din acea clipă” (Lest We Forget, cap. 14, p. 32, ¶ 2). Odată ajuns acasă, a scris despre biserica creștină din Fairhaven, „de care m-am alăturat” (The Autobiography of Elder Joseph Bates, p. 233, par. 1).

Bates îi spusese lui Prudy la logodna lor că va părăsi marea odată ce va fi câștigat o „competență” — iar când ea l-a întrebat care era suma, el a răspuns: „Zece mii de dolari” (The Autobiography of Elder Joseph Bates, p. 231, par. 1). Până la momentul pensionării, depășise această sumă: Spalding consemnează că Bates „și-a făcut o avere modestă, de douăsprezece mii de dolari, și s-a pensionat” (Footprints of the Pioneers, p. 42, par. 2). Călătoria din 1828 a fost ultima: „Era anul 1828 când Joseph Bates, întors acasă dintr-o călătorie în America de Sud, a părăsit marea, la douăzeci și unu de ani de la momentul în care a navigat pentru prima dată ca băiat de cabină” (Footprints of the Pioneers, p. 42, par. 3).

Reformator social: temperanța și abolirea sclaviei (1827–1839)

În aceeași zi în care Bates a fost botezat în 1827, el l-a rugat pe pastorul care l-a botezat să-l ajute să organizeze o societate de temperanță. Neavând succes cu acesta, s-a îndreptat către pastorul congregaționalist și „bărbații de seamă ai locului” – și în acea zi, „a fost organizată «Societatea de Temperanță Fairhaven»” (The Autobiography of Elder Joseph Bates, p. 205, par. 2). Dick consemnează că aceasta a fost „din câte știa el, prima organizație de acest tip din lume” (Founders of the Message, p. 121, par. 1).

Problema sclaviei a ajuns mai încet la Bates. „Subiectul era nou pentru mine, având doar puține cunoștințe despre el în timp ce navigam pe mare” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 232, par. 4). Decizia lui a venit după câțiva ani de observație: „Atunci am început să simt importanța de a lua o poziție fermă de partea celor asupriți” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 236, par. 1). După ce activitatea sa pentru temperanță îi costase deja mulți prieteni, el a ajuns la concluzia că nu putea fi un creștin consecvent de partea opresorului și a concluzionat: „Prin urmare, singura mea alternativă era să pledez pentru sclav, și astfel am decis” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 236, par. 1). Aproximativ patruzeci de cetățeni din Fairhaven s-au întâlnit și „au organizat Societatea Antisclavagistă din Fairhaven. Acest lucru a atras mânia unei anumite clase de vecini ai noștri, care au convocat, la rândul lor, adunări de opoziție, în cadrul cărora au adoptat rezoluții prin care ne denunțau în termeni foarte duri” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 236, par. 2). Bates a adăugat: „Se făceau adesea amenințări că adunările noastre vor fi întrerupte etc., dar, din fericire, am fost lăsați să mergem mai departe” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 236, par. 2).

Bates l-a susținut pe William Lloyd Garrison chiar și atunci când o mulțime din Boston era pe punctul de a-l linșa în 1835. El a scris că Garrison era „redactorul unui ziar antiesclavagist, numit «The Liberator», publicat în Boston, Massachusetts”, și că acesta „era prezentat în multe dintre publicațiile periodice ale vremii (1835) ca fiind unul dintre cei mai notorii aboliționiști” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 237, par. 2). Când o mulțime furioasă din Boston l-a prins pe Garrison, aceștia „l-au urmărit până la un atelier de tâmplărie, unde se ascunsese de ei, l-au scos în fața mulțimii adunate pe stradă și i-au pus o funie în jurul gâtului, pentru a-i curma viața” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 237, par. 2).

Mișcarea millerită (1839–1844)

Bates l-a auzit pentru prima dată pe William Miller în martie 1841, când Miller a început o serie de prelegeri la casa de adunare de pe strada Washington din Fairhaven. Bates își amintește: „În martie 1841, fratele Miller a început un ciclu de prelegeri în casa de adunare de pe strada Washington, din Fairhaven, Massachusetts. M-am gândit că, dacă l-aș putea convinge să țină prelegeri despre a doua venire a lui Hristos pentru prietenii și vecinii mei, aș ceda de bunăvoie locul meu din casa de adunare altora, în cazul în care sala ar fi aglomerată” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 253, par. 2). O singură prelegere i-a schimbat părerea: „Dar după ce am ascultat prima sa prelegere, am simțit că nu mi se putea refuza privilegiul de a asculta întregul curs, pentru că predicile sale erau extrem de interesante și cu mult superioare prelegerilor sale scrise” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 254, par. 1).

Mulțimile erau tăcute și captivate: „Casa era atât de aglomerată încât o mare parte din oameni nu au putut să ia loc, și totuși totul era liniștit și tăcut ca noaptea” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 254, par. 2). Din acel moment, Bates a devenit un predicator millerit activ: „Bates, un căpitan de vas convertit, și-a cheltuit averea promovând mesajul millerit” (Messenger of the Lord, p. 144, par. 5).

Vânzarea proprietății sale și misiunea din Maryland (1843–1844)

Froom consemnează că „opunerea față de mesajul adventului din partea membrilor Bisericii Creștine din Fairhaven l-a determinat să se retragă din rândul membrilor acesteia. În 1843 și-a vândut casa și cea mai mare parte a celorlalte proprietăți imobiliare și s-a pregătit să meargă acolo unde era nevoie pentru a vesti a doua venire a lui Hristos. Avea o povară să meargă în statele sclavagiste din Sud, unde alți predicatori fuseseră alungați de locuitorii ostili” (The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4, p. 547, par. 3).

Bates a plecat din Fairhaven împreună cu H. S. Gurney, „fierar din Fairhaven, Massachusetts” (Ellen White: Woman of Vision, p. 42, par. 3) și un „fierar cântăreț și ajutor al predicatorului” (The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4, p. 1021, par. 2). Traseul lor i-a dus prin Philadelphia, unde s-au alăturat adunărilor aglomerate ale lui Miller, și mai departe spre Maryland: „Am ajuns în orașul Annapolis, Maryland, trecând prin Washington, și am traversat Golful Chesapeake pe gheață până în partea centrală a Insulei Kent, pe care fusesem aruncat cu vreo douăzeci și șapte de ierni în urmă. La tavernă am găsit oamenii adunați pentru adunarea orașului. Administratorii a două case de adunare care erau prezenți nu au vrut să ne deschidă ușile și au sugerat pericolul predicării doctrinei venirii lui Hristos printre sclavi” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 277, par. 2).

De pe Insula Kent au mers pe jos treizeci de mile până la Centerville: „La plecarea de pe Insula Kent am trecut pe partea de est a Golfului Chesapeake, numită Țărmul de Est al Marylandului, până la orașul județean Centerville, situat la aproximativ treizeci de mile distanță, unde trimisesem o invitație pentru a ține adunări. Am ales să mergem pe jos, pentru a avea o ocazie mai bună de a conversa cu sclavii și cu alții și de a le oferi broșurile pe care le aveam cu noi” (Autobiografia bătrânului Joseph Bates, p. 280, par. 1). Doi ani mai târziu, după Marea Dezamăgire, Bates s-a așezat „cu un singur șiling de York, rămășița averii sale, în buzunar” (Footprints of the Pioneers, p. 46, par. 1) pentru a scrie broșura care urma să ducă mesajul Sabatului la James și Ellen White.

Îmbrățișarea Sabatului (1845)

Sabatul din ziua a șaptea prinsese rădăcini în rândul unui mic grup adventist din New Hampshire. Froom relatează: „Metodista Rachel Oakes a început să respecte sabatul din ziua a șaptea și s-a alăturat Baptiștilor de Ziua a Șaptea. Apoi a dus sabatul la Washington, New Hampshire, centrul unui grup adventist devotat, unde a fost acceptat de doi clerici. Primul a fost predicatorul itinerant metodist-adventist, Frederick Wheeler, în primăvara anului 1844. La rândul său, el l-a adus în augustul aceluiași an la baptistul-adventist Thomas M. Preble” (The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4, p. 942, par. 1).

Loughborough consemnează răspunsul lui Bates: „Atenția bătrânului Joseph Bates, din Fairhaven, Massachusetts, a fost astfel captată, iar el a acceptat Sabatul în 1845” (The Great Second Advent Movement, p. 250, par. 3). În anul următor, Bates și-a scris propriul tratat: „tratatul de patruzeci și opt de pagini, Sabatul zilei a șaptea, un semn perpetuu, a fost publicat în august 1846” (Credința profetică a părinților noștri, vol. 4, p. 956, par. 3). Froom adaugă consecința cheie: „acest lucru i-a determinat, la rândul lor, pe James și Ellen White să accepte Sabatul, ambii angajându-se de atunci în predarea Sabatului credincioșilor adventiști” (The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4, p. 947, par. 1).

„Un adevărat gentleman creștin” — Bates și Ellen White

Propria relatare a lui Ellen White despre întâlnirea cu Bates în 1846 dă tonul pentru tot ceea ce a scris vreodată despre el:

În timpul unei vizite la New Bedford, Massachusetts, în 1846, l-am cunoscut pe bătrânul Joseph Bates. El îmbrățișase de timpuriu credința adventistă și era un lucrător activ în această cauză. L-am găsit a fi un adevărat gentleman creștin, politicos și amabil.

(Life Sketches of Ellen G. White, p. 95, par. 1)

Ea a predicat pentru prima dată în prezența lui la scurt timp după aceea, iar reacția lui este consemnată în mărturia ei. Bates, care a spus deschis: „Sunt un Toma necredincios. Nu cred în viziuni. Dar dacă aș putea crede că mărturia pe care sora a relatat-o în această seară a fost într-adevăr vocea lui Dumnezeu pentru noi, aș fi cel mai fericit om în viață” (Mărturii pentru Biserică, vol. 1, p. 79, par. 2). Scepticismul său a cedat la o conferință de la Topsham, Maine, la scurt timp după aceea, când i s-a dat o viziune despre alte lumi: „După ce am ieșit din viziune, am relatat ce văzusem. Fratele B. m-a întrebat atunci dacă studiasem astronomia. I-am spus că nu-mi aminteam să mă fi uitat vreodată la o carte de astronomie” (Mărturii pentru Biserică, vol. 1, p. 79, par. 3).

Bates a fost primul care a publicat viziunile ei: Nichol scrie: „Joseph Bates a fost primul care a publicat această viziune, pe care a tipărit-o pe o singură foaie de hârtie, numită broșură” (Ellen G. White and Her Critics, p. 291, par. 4). Broșura, intitulată „Către micul rămășiță împrăștiată peste tot”, a apărut la „6 aprilie 1846” (Messenger of the Lord, p. 557, par. 2).

La conferința de sabat ținută în „casa lui Albert Belden, la Rocky Hill, Connecticut, începând cu 20 aprilie 1848” (The Great Second Advent Movement, p. 224, par. 3), Bates a fost principalul expozitor al poruncilor, după cum își amintește Ellen White: „Conferința a avut loc la Rocky Hill, în camera mare, neterminată, a casei fratelui Belden. Frații au venit până când am ajuns la un număr de aproximativ cincizeci; dar aceștia nu erau toți pe deplin în adevăr. Întâlnirea noastră a fost interesantă. Fratele Bates a prezentat poruncile într-o lumină clară, iar importanța lor a fost subliniată prin mărturii puternice” (Mărturii pentru Biserică, vol. 1, p. 85, par. 1).

Reforma sănătății și ultimii ani (1858–1872)

Bates a anticipat cu ani de zile principiile reformei sănătății pe care Biserica Adventistă le va adopta mai târziu: „Domnul Bates a fost primul lider care a adoptat reforma sănătății. Într-o perioadă în care unii dintre frații slujitori aveau carne de porc în pivnițe sau primeau șunci pentru serviciile lor ca slujitori ai Evangheliei, Joseph Bates încetase să mai mănânce alimente de origine animală, unt, grăsime, brânză, plăcinte și prăjituri bogate. Este lăudabil faptul că, deși credea cu tărie în această reformă, domnul Bates nu și-a impus ideile asupra fraților săi, ci, în interesul armoniei, a permis fiecăruia să-și urmeze propria convingere în această chestiune” (Founders of the Message, p. 148, par. 2).

În mai 1858, și-a mutat familia de la Fairhaven în Michigan (The Autobiography of Elder Joseph Bates, p. 18, par. 2) și a continuat să predice până la vârsta de optzeci de ani. Dick consemnează moartea sa: „A murit la vârsta de optzeci de ani, pe 19 martie 1872, la Battle Creek. Deși în ultimele sale ore a suferit dureri pe care puțini oameni le îndură, pe tot parcursul acestora a arătat în mod evident superioritatea credinței în Hristos față de suferința trupească și certitudinea morții în viitorul apropiat” (Founders of the Message, p. 151, par. 2). A fost înmormântat lângă Prudence la Monterey.