Rezumat
George Storrs a fost un predicator metodist din New Hampshire care a devenit, pe rând, un important conferențiar împotriva sclaviei, un adventist millerit și cea mai influentă voce din cercurile adventiste timpurii pentru doctrina nemuririi condiționate. Cele șase predici ale sale împotriva viziunii iadului ca „tortură fără sfârșit” au circulat în zeci de mii de exemplare la începutul anilor 1840 și au modelat poziția adoptată în cele din urmă de Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. El a predicat despre Advent alături de Miller și Himes, a scris celebra alegorie „Flat Rock” din octombrie 1844 și, după Marea Dezamăgire, a continuat să publice revista Bible Examiner până la moartea sa, în 1879.
Tinerețea și convertirea (1796–1815)
Primele rânduri din propria carte a lui Storrs, Six Sermons, afirmă clar: „GEORGE STORRS, subiectul următoarelor remarci, s-a născut în Lebanon, N. H., la 13 decembrie 1796. Era cel mai mic dintre opt copii. Tatăl său, colonelul Constant Storrs, era originar din Mansfield, Connecticut, și era un mecanic harnic, care a servit, pentru o perioadă, în Revoluția Americană ca rotar. După războiul de independență, s-a căsătorit cu Lucinda Howe, care era sora vitregă a regretatului Richard Salter Storrs, timp de mulți ani pastor la Longmeadow, Massachusetts.” (Six Sermons, p. 5, par. 2). Același paragraf adaugă că părinții „s-au mutat în New Hampshire – țara fiind atunci o sălbăticie – și s-au stabilit în Lebanon, pe râul Connecticut; și, prin hărnicie și economisire, au devenit ceea ce, în acele vremuri, se numea un fermier bogat” (Six Sermons, p. 5, par. 2).
Mama lui Storrs a stabilit tonul spiritual al copilăriei sale. Compilația Adventist Pioneer Library, Lest We Forget, consemnează: „Neîncetat, ea le insufla copiilor săi că, dacă Îl vor căuta pe Domnul, El se va lăsa găsit de ei. O astfel de muncă pioasă nu a fost în zadar pentru George” (Lest We Forget, cap. 19, p. 42, ¶ 2). Capitolul 22 din LWF urmărește trecerea lentă a băiatului la credință: „În copilărie, se temea de Dumnezeu și se simțea înstrăinat de creștinism din cauza predicilor pe care le auzise despre chinul veșnic al celor răi în iad. La vârsta de 17 ani, a început să caute în mod deliberat să cunoască bunătatea lui Dumnezeu” (Lest We Forget, cap. 22, p. 47, ¶ 3).
Pastor metodist și aboliționist (1818–1840)
Storrs s-a căsătorit, a rămas văduv și s-a recăsătorit în decursul a șapte ani. În lucrarea „Șase predici” se menționează: „În timpul bolii soției sale, a fost îndemnat să asculte predicile unui pastor metodist pentru prima dată de când începuse să se intereseze de chestiuni religioase. L-a invitat pe acel pastor la el acasă, precum și pe un altul de aceeași confesiune. Vizitele lor au devenit o sursă de mângâiere atât pentru el, cât și pentru soția sa. De atunci a existat o relație strânsă între el și metodisti; iar în jurul perioadei în care a murit soția sa, s-a alăturat acelei Biserici și, la scurt timp după aceea, și-a început activitatea ca pastor al Evangheliei. S-a alăturat „ ” (Confrăția de Călătorie) a Bisericii Metodiste în 1825, având atunci vârsta de douăzeci și nouă de ani” (Six Sermons, p. 8, par. 5). Același paragraf menționează a doua căsătorie: „În același an a avut loc a doua sa căsătorie cu o fiică a colonelului Thomas Waterman, din Lebanon, N. H. Socrul său a fost primul copil născut vreodată în Lebanon” (Six Sermons, p. 8, par. 5).
Problema sclaviei a ajuns să domine predicile sale. Lest We Forget consemnează această schimbare costisitoare: „Sclavia era tema principală a predicilor lui Storrs. Aceasta nu era o doctrină aprobată de episcopul local, care a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a suprima orice discuție pe această temă” (Lest We Forget, cap. 22, p. 47, ¶ 4). Criza a survenit în 1835: „George Storrs, pastorul metodist care a fost arestat în timpul rugăciunii, după ce a invocat o binecuvântare asupra sclavilor în biserica din New Hampshire. Era anul 1835” (Lest We Forget, cap. 22, p. 47, ¶ 2). LWF situează ruptura finală în 1840: „El a părăsit Biserica Metodistă în 1840” (Lest We Forget, cap. 22, p. 47, ¶ 5).
Nemurirea condiționată (1837–1842)
Cea mai importantă lectură din viața lui Storrs a avut loc într-un tren lent. Six Sermons consemnează: „În 1837 – cu trei ani înainte de retragerea sa din Biserica Metodistă – mintea lui a fost atrasă pentru prima dată către o reflecție asupra subiectului destinului final al oamenilor răi, ca fiind, posibil, o dispariție completă a ființei și nu o păstrare nesfârșită în păcat și suferință. – Acest lucru s-a întâmplat datorită unei mici broșuri anonime publicate, după cum a aflat el, de Henry Grew, din Philadelphia. El a citit-o pentru a-și petrece o oră de răgaz în timp ce se deplasa de la Boston la New York” (Six Sermons, p. 9, par. 2). Storrs adaugă: „I se părea ciudat că un argument atât de plauzibil și de scriptural putea fi adus în apărarea unei doctrine pe care el o considerase întotdeauna nedemnă de o analiză serioasă; căci el nu se îndoise niciodată că omul posedă un suflet nemuritor” (Six Sermons, p. 9, par. 2).
După câțiva ani de studii suplimentare, el a publicat lucrarea care avea să-i răspândească numele în întreaga lume vorbitoare de limbă engleză. Loughborough rezumă afirmațiile acesteia: „La scurt timp după apariția acestei lucrări, observăm că lumina a ajuns la grupurile adventiste cu privire la subiectul pedepsei viitoare, așa cum este expus în broșura Șase predici, de George Storrs, adoptând poziția că omul este, prin natură, muritor; că morții sunt inconștienți între moarte și înviere; că pedeapsa finală a celor necredincioși va fi dispariția totală; și că nemurirea este un dar al lui Dumnezeu, care poate fi primit numai prin credința în Domnul nostru Iisus Hristos” (Marea mișcare a celui de-al doilea Advent, p. 179, par. 1). Cartea lui Froom, Conditionalist Faith, consemnează că primii adventiști de ziua a șaptea și adventiștii de ziua întâi „și-au dobândit viziunile condiționaliste în principal din scrierile clare și logice ale lui George Storrs pe această temă” (Conditionalist Faith, vol. 2, p. 308, par. 1).
Anii adventiști (1842–1844)
Storrs s-a mutat cu familia la Albany, New York, în august 1841 și a adunat o mică congregație pe baza unui crez de o singură propoziție. El însuși își amintește: „Contrar acestei așteptări, la scurt timp a primit o invitație de a vizita Albany, N. Y., ceea ce a și făcut; și după ce a predicat în acel oraș trei sabate, a hotărât să-și mute familia acolo în august 1841. Acolo a slujit unei mici congregații, care s-a adunat pe baza principiului „ ” („Să ne primim unii pe alții așa cum i-a primit Hristos”).” (Six Sermons, p. 11, par. 2). LWF relatează motto-ul său de lucru: „El a acceptat această chemare, luându-și ca principiu călăuzitor: «Biblia ca singură crez – caracterul creștin ca singură încercare»” (Lest We Forget, cap. 22, p. 48, ¶ 7).
La Albany, Storrs a întâlnit mesajul millerit. Șase predici consemnează: „La câteva săptămâni după ce „Șase predici” au fost publicate pentru prima dată, la Albany, domnul Storrs a primit vizita unui bărbat care propovăduia opiniile lui Wm. Miller cu privire la a doua venire. El i-a permis să folosească „Casa de rugăciune” pentru a prezenta acele opinii. Deoarece atenția era profundă, iar subiectul era unul de o importanță atât de mare, dacă era adevărat, s-a consimțit ca el să-și repete seria de prelegeri în lăcașul lor de cult, iar domnul Storrs a devenit parțial convins de corectitudinea opiniilor susținute; atât de mult încât a solicitat serviciile regretatului Charles Fitch, fost pastor congregațional” (Six Sermons, p. 13, par. 1). Rezumatul ulterior al lui Loughborough l-a plasat pe Storrs în prim-planul mișcării: „Scrierile sale au exercitat o influență puternică în a-i determina pe oameni să se consacre mai mult pe sine și cu bunurile lor lucrării; acest lucru a fost valabil în special în ultimele săptămâni ale celor două mii trei sute de zile” (The Great Second Advent Movement, p. 125, par. 2).
Când revista Signs of the Times „a ieșit puternic” împotriva unui coleg predicator condiționalist, Storrs s-a simțit obligat să acționeze. El a consemnat: „În consecință, în decembrie 1842, sub o profundă convingere că Dumnezeu l-a chemat la aceasta, el a revizuit cele Șase predici și a publicat o ediție de cinci mii de exemplare sub formă de ziar” (Six Sermons, p. 13, par. 2). În primăvara următoare, el a dus tiparnița spre nord și vest: „În primăvara anului 1843, a fost invitat la Philadelphia să predice despre advent, iar mii de oameni au venit să-l asculte” și „a tipărit Cele șase predici în format in-quarto și a tipărit două mii de exemplare” (Cele șase predici, p. 14, par. 1). În toamna anului 1843 a călătorit spre vest: „În toamna anului 1843, s-a dus la Cincinnati, Ohio, și a petrecut acolo câteva luni. Tot acolo și în Indiana, au fost distribuite vreo cinci sau șase mii de exemplare ale Predicilor” (Six Sermons, p. 14, par. 2).
Broșura i-a provocat pe liderii milleriților. Froom consemnează că „Litch a fost atât de agitat de această problemă încât a mers până la a publica o mică broșură împotriva ei, numită Anti-Annihilationist” (The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4, p. 807, par. 4). LWF adaugă propria declarație de renunțare publicată de Miller: „William Miller s-a opus acestei doctrine și a scris în Midnight Cry din 23 mai 1844: «Disprețuiesc orice legătură, părtășie sau simpatie față de opiniile fratelui Storrs privind starea intermediară și sfârșitul celor răi»” (Lest We Forget, cap. 22, p. 49, ¶ 11).
În săptămânile agitate dinaintea zilei de 22 octombrie 1844, Storrs a publicat în revista „Midnight Cry” parabola care avea să devină cea mai faimoasă scriere a sa. Loughborough păstrează contextul: „În Midnight Cry din 10 octombrie 1844, a apărut, din penița lui George Storrs, următorul text, sub titlul «Finalul», dar numit de adventiști «Stânca plată a lui Storrs»” (The Great Second Advent Movement, p. 163, par. 1). Allegoria în sine începea astfel: „Nu pot ilustra mai bine ceea ce vreau să spun decât să-mi imaginez o stâncă mare și plată în mijlocul oceanului. Un prinț glorios și puternic face o promisiune că, la un moment dat, va trimite un vapor splendid pentru a transporta toate persoanele pe care le va găsi acolo, cu dovada e ă că au crezut pe deplin în cuvântul său, într-o țară glorioasă” (The Great Second Advent Movement, p. 163, par. 3). Aceleași săptămâni de la Filadelfia au produs și un episod mai costisitor: un entuziast millerit pe nume dr. C. R. Gorgas l-a convins pe Storrs că Hristos se va întoarce la ora trei dimineața, pe 22 octombrie — o convingere pe care Storrs a permis-o să fie tipărită ca Midnight Cry Extra, determinând editorii consacrați să intervină și să oprească tiparnița a doua zi dimineață. Froom face aluzie la efectul de durată: „Fanatismul lui John Stark și episodul cu dr. C. R. Gorgas au dus la o atitudine și acțiuni adverse față de orice „iluminare specială”, adoptate de Conferința Mutuală a Adventiștilor de la Albany, New York, în mai 1845” (The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4, p. 984, par. 2).
După dezamăgirea din 1844 (1844–1879)
Storrs a supraviețuit zilei de 22 octombrie cu încrederea sa în Advent intactă și și-a reluat activitatea jurnalistică. Loughborough consemnează fondarea ziarului care urma să-i promoveze opiniile pentru tot restul vieții: „Geo. Storrs a lansat o revistă lunară, intitulată The Bible Examiner” (The Great Second Advent Movement, p. 556, par. 1). LWF rezumă distanțarea lui Storrs față de restul mișcării adventiste sabatariene care a apărut în deceniul următor: „Storrs a publicat o revistă numită The Bible Examiner din 1843 până la moartea sa în 1879. Storrs a fost dezamăgit când Isus nu s-a întors pe 22 octombrie 1844. Storrs nu a acceptat mesajul sanctuarului sau mesajul Sabatului de ziua a șaptea, dar a continuat să creadă adevărul biblic despre starea morților” (Lest We Forget, cap. 22, p. 49, ¶ 12).
Grupurile adventiste de ziua întâi care s-au desprins din mișcarea de după 1844 s-au organizat, în ciuda opoziției lui Storrs față de „crezuri” sub orice formă. Damsteegt descrie scena Conferinței de la Albany din 1845, care a dat startul acelui lung proces: „Conferința de la Albany nu a avut prea mult succes în a uni credincioșii” (Foundations of the SDA Message and Mission, p. 114, par. 1). În cele din urmă, Storrs a devenit președintele fondator al Life and Advent Union (înființată în 1863).
Moartea și moștenirea (1879)
Storrs a murit la vârsta de 83 de ani, pe 28 decembrie 1879, și a fost înmormântat la Cimitirul Woodlawn din Bronx — fapte extrase din schița biografică din Enciclopedia Adventiștilor de Ziua a Șaptea (Jonathan Gomide, „Storrs, George (1796–1879)”, arhivat la ).
Verdictul lui Loughborough asupra locului lui Storrs în istoria adventistă este generos și teologic în același timp. Storrs, „înainte de convertirea sa la doctrina adventistă, a fost un proeminent predicator al renașterii”, iar „după dezamăgire, a adus în atenția adventiștilor starea morților și pedeapsa viitoare” (The Great Second Advent Movement, p. 125, par. 2). Poziția doctrinară pe care a publicat-o pe cheltuiala proprie — că morții sunt inconștienți, că nemurirea este un dar, că cei răi nu vor îndura chinuri nesfârșite — a devenit una dintre doctrinele care au distins adventismul de ziua a șaptea atunci când s-a organizat formal în 1863.