A. G. Daniells

Rezumat

Arthur Grosvenor Daniells a slujit timp de douăzeci și unu de ani (1901–1922) ca președinte (și, după reorganizarea din 1901, președinte al Comitetului Conferinței Generale) al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea — cea mai lungă perioadă de mandat în această funcție din istoria denominației. El a condus biserica prin reorganizarea decisivă din 1901, mutarea de la Battle Creek la Takoma Park (1903), lupta dureroasă cu John Harvey Kellogg (1902–1907), fondarea Loma Linda (1905) și a Seminarului Misiunii Externe din Washington, precum și marea expansiune a lucrării misionare adventiste la începutul secolului al XX-lea. Născut la West Union, Iowa, pe 28 septembrie 1858, a fost botezat la vârsta de zece ani de George I. Butler, s-a căsătorit cu Mary Hoyt la optsprezece ani, a slujit ca administrator al corturilor lui R. M. Kilgore în Texas în 1878 (unde el și Mary au lucrat alături de James și Ellen White, aflați la vârsta a treia), a fost pionier al lucrării adventiste în Noua Zeelandă și Australia începând cu 1886, s-a întors în America în 1900 și a fost ales să conducă Conferința Generală la sesiunea din 1901 de la Battle Creek. A murit la Takoma Park, Maryland, pe 22 martie 1935. Pe tot parcursul mandatului său, a fost un apărător constant al darului profetic al lui Ellen White și autorul lucrării apologetice The Abiding Gift of Prophecy (1936).

De la orfelinatul din Iowa la Battle Creek College (1858–1875)

Conform articolului lui Benjamin McArthur din Enciclopedia adventiștilor de ziua a șaptea, A. G. Daniells s-a născut pe 28 septembrie 1858, în West Union, Iowa, fiind fiul lui Thomas Grosvenor Daniells și al lui Mary McQuillan Daniells. Tatăl său, un zidar și medic de frontieră născut în Vermont, a luptat în Războiul Civil ca membru al regimentului „Graybeards” din Iowa pentru bărbați cu vârsta peste patruzeci și cinci de ani și a murit în tabără de una dintre bolile consumante. Văduva sa, Mary, i-a plasat pe Arthur și pe frații lui gemeni mai mici, Jesse și Charles, într-un orfelinat; căsătoria ei din 1867 cu Rememberence Lippincott le-a redat copiilor un cămin. Mary a îmbrățișat adventismul prin eforturile evanghelistului laic Dan Shireman, iar Arthur a fost botezat la vârsta de zece ani de către președintele Conferinței din Iowa, George I. Butler. După un an la Battle Creek College — singurul an universitar formal din viața sa — boala i-a pus capăt educației.

Texas, familia White și catârii (1876–1881)

În 1876, Arthur s-a căsătorit cu Mary Ellen Hoyt la vârsta neobișnuită de optsprezece ani. În 1878, după o experiență de tip „Drumul Damascului” pe drumul spre școală, el a renunțat la sala de clasă în favoarea slujirii, plecând în Texas ca șef de cort pentru evanghelistul R. M. Kilgore. Acolo, soții Daniells au fost însărcinați să-i ajute pe James și Ellen White, care erau în vârstă și bolnavi: Mary a servit ca bucătăreasă, iar Arthur l-a ajutat pe James cu orice avea nevoie.

Scrisoarea lui Ellen White din 1878 consemnează faimosul incident în care tânărul Daniells a adunat catârii fugari ai familiei White: „Imediat ce ați plecat, am primit vestea că au fost găsiți catârii. Fratele Daniells ni i-a adus” (Letters and Manuscripts, vol. 3, Scrisoarea 64, 1878, par. 1).

Noua Zeelandă și Australia (1886–1900)

În 1886, familia Daniells a acceptat o chemare în Noua Zeelandă. Cartea lui James R. Nix, Passion, Purpose & Power, consemnează, în propriile cuvinte ale lui Daniells: „Munca noastră a început în Australia în 1885, când pastorii [Stephen N.] Haskell, [John O.] Corliss și [M. C.] Israel, precum și frații Henry Scott și William Arnold, au venit în această zonă” (Passion, Purpose & Power, p. 186, par. 1).

Conform ESDA, soții Daniells au petrecut patru ani și jumătate ca pionieri în Noua Zeelandă (în principal în Insula de Nord — Auckland, Napier, Kaeo, Wellington), iar în 1891 s-au mutat în Australia, unde Arthur a fost ales președinte de conferință la îndemnul lui Ellen White. Împreună cu ea, cu W. C. White și cu W. W. Prescott, el a fost unul dintre principalii arhitecți ai Școlii Avondale, deschisă în aprilie 1897.

Cartea lui Ellen White, Ellen G. White în Australia, consemnează criza McCullagh-Hawkins din 1894 de la Adelaide și rolul lui Daniells în rezolvarea acesteia: „Frații Daniells și Colcord s-au dus imediat la Adelaide, unde au găsit o rebeliune hotărâtă. Când au sosit, frații McCullagh și Hawkins au refuzat să discute cu ei. Aceștia stabiliseră o întâlnire pentru duminică seara și i-au cerut fratelui Daniells să vorbească în cort în aceeași seară. El a refuzat să facă acest lucru, mergând în schimb să-i asculte” (Ellen G. White în Australia, p. 311, par. 5).

Reorganizarea Conferinței Generale din 1901

Conform ESDA, Daniells s-a întors în America în 1900, trecând prin Africa de Sud și Europa, și a ajuns la New York în toamna acelui an. La sesiunea Conferinței Generale din aprilie 1901 de la Battle Creek, cu sprijinul puternic al lui Ellen White, a fost ales președinte al noului Comitet al Conferinței Generale — practic, șeful bisericii — și a prezidat reorganizarea care a introdus nivelul de conferințe uniune între Conferința Generală și conferințele locale. John Harvey Kellogg a propus numele său; A. T. Jones a susținut propunerea.

Raportul lui A. T. Jones din Review and Herald din 14 mai 1901 a consemnat spiritul adunării generale de la Indianapolis pe care Daniells a prezidat-o câteva săptămâni mai târziu: „Adunarea a început vineri seara, cu o predică a bătrânului Daniells bazată pe cuvintele expresive din Iosua 3:5; 4:24” (Review and Herald, 14 mai 1901, p. 316, par. 4).

Mutarea de la Battle Creek la Washington (1902–1903)

Sanatoriul din Battle Creek a ars pe 18 februarie 1902; tipografia Review and Herald a urmat zece luni mai târziu. Cartea Mărturiile pentru Biserică a lui Ellen White, vol. 8, consemnează sfatul ei către Daniells împotriva reconstrucției la Battle Creek, scris înainte de incendii: „Am primit o scrisoare de la bătrânul Daniells cu privire la adăugarea unei alte clădiri la sediul Review and Herald. Răspunsul meu la aceasta este: Nu, nu, nu. În loc să faceți orice adăugiri la clădirile deja ridicate, curățați biroul de gunoiul de origine satanică și veți câștiga spațiu în toate privințele” (Mărturii pentru Biserică, vol. 8, p. 90, par. 3).

Răspunsul ei după incendiul de la sediul revistei „Review”: „Astăzi am primit o scrisoare de la fratele Daniells cu privire la distrugerea sediului revistei „Review” în urma unui incendiu. Mă simt foarte tristă când mă gândesc la marea pierdere suferită de cauză. Știu că acesta trebuie să fie un moment foarte greu pentru frații responsabili de lucrare și pentru angajații biroului. Sunt întristată împreună cu toți cei care sunt întristati. Dar nu am fost surprinsă de vestea tristă, căci în viziunile din noapte am văzut un înger stând cu o sabie ca de foc întinsă peste Battle Creek” (Mărturii pentru Biserică, vol. 8, p. 97, par. 1).

Conform ESDA, Daniells a condus biserica către un nou sediu central la Takoma Park, Maryland, mutarea propriu-zisă având loc în august 1903. Scrisoarea lui Ellen White din 1904 către W. W. Prescott confirmă misiunea divină: „Te afli acolo unde Domnul vrea să fii. Preotul [A. G.] Daniells și tu nu trebuie să fiți împovărați cu prea multe sarcini. Washingtonul a fost neglijat destul de mult timp. Acum trebuie să se facă o lucrare hotărâtă acolo. Domnul va da putere și har” (Ministry to the Cities, p. 161, par. 4).

Conflictul Daniells–Kellogg și apărarea cărții The Living Temple (1902–1907)

Conform ESDA, incendiile de la Battle Creek au coincis cu planurile lui John Harvey Kellogg de reconstrucție ambițioasă a Sanatoriului și de publicare a cărții The Living Temple. W. W. Prescott l-a convins pe Daniells că manuscrisul lui Kellogg avea nevoie de revizuire; confruntarea care a urmat între Daniells și Kellogg a durat din toamna anului 1902 până în 1907 și s-a încheiat cu separarea lui Kellogg de denominație, prin cartea sa . Prin aceasta, mărturiile lui Ellen White (pe care Kellogg încercase inițial să le folosească împotriva lui Daniells) au confirmat în cele din urmă poziția lui Daniells privind „lipsa datoriei” și respingerea teologiei panteiste din The Living Temple.

Scrisoarea lui Ellen White către Daniells și Prescott în timpul conflictului: „Vă trimit aceasta, frații mei [A. G. Daniells și W. W. Prescott], ca să o dați altora. Cei care merg să proclame adevărul vor fi binecuvântați de Cel care le-a dat sarcina de a proclama acest adevăr” (Ministry to the Cities, p. 109, par. 2).

Apărătoare a Spiritului Profeției

Scrisoarea lui Ellen White din 19 februarie 1908 către W. C. White (păstrată în Selected Messages, vol. 3) consemnează propria ei conștientizare a ezitării lui Daniells de a se angaja într-o carte susținută despre darul profetic: „De când ți-am trimis ieri o scrisoare, am găsit-o pe a ta din 22 decembrie. În ea îmi spui că de doi ani întregi îl încurajezi pe bătrânul Daniells să pregătească o carte despre Spiritul Profeției, dar nu mi-ai spus ce răspuns dă el la aceste cereri” (Selected Messages, vol. 3, p. 453, par. 4).

Cartea pe care Ellen White îl îndemnase să o scrie a mai durat încă douăzeci și opt de ani; Daniells a scris-o în cele din urmă sub titlul The Abiding Gift of Prophecy și a văzut-o tipărită în 1936, la un an după moartea sa. Cartea Judged by the Gospel a Fundației Ellen G. White păstrează poziția matură a lui Daniells cu privire la darul profetic — aceea că el îi învăța pe alții să „înceapă cu începutul acestei mișcări. La acea vreme, a existat un dar pentru acea persoană, iar în același timp a apărut această mișcare a mesajului triplu. Ele au apărut împreună, în același an. Darul respectiv a fost exercitat în mod constant și puternic în dezvoltarea acestei mișcări. Cele două erau legate indisolubil, iar prin acest dar s-au dat instrucțiuni cu privire la această mișcare în toate fazele ei, în mod clar, timp de șaptezeci de ani” (Judged by the Gospel, p. 403, par. 1).

Ultimii ani și moartea (1922–1935)

Conform ESDA, Daniells a demisionat din funcția de președinte al Conferinței Generale în 1922, după douăzeci și unu de ani, a refuzat să îndeplinească un al șaselea mandat și a fost ales unul dintre primii secretari generali de teren. În anii 1920 și 1930 s-a concentrat pe dezvoltarea profesională a pastorilor, a ajutat la înființarea Seminarului Teologic Adventist de Ziua a Șaptea din Takoma Park și și-a dedicat ultimii ani lucrării „Darul permanent al profeției”. A murit la Takoma Park pe 22 martie 1935, la vârsta de șaptezeci și șapte de ani, și este înmormântat în cimitirul Oak Hill din Battle Creek, alături de fondatori. Mary i-a supraviețuit nouă ani, murind în 1944.