Ellen Gould White

Rezumat

Ellen Gould Harmon White a fost mesagera Domnului pentru Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, soția cofondatorului James White și vocea profetică prin care Dumnezeu a călăuzit mișcarea adventistă sabatariană timpurie, transformând-o dintr-un grup împrăștiat de milleriți dezamăgiți în 1844 într-o biserică mondială. Născută Ellen Gould Harmon în Gorham, Maine, pe 26 noiembrie 1827, ea a primit prima sa viziune în decembrie 1844 în Portland, Maine, la vârsta de șaptesprezece ani. A primit peste două mii de viziuni în cei șaptezeci de ani care au urmat, a fost autoarea a aproape patruzeci de cărți și a mii de articole și a condus — împreună cu soțul ei și cu Joseph Bates — formarea infrastructurilor de editare, sănătate, educație și misiune ale mișcării adventiste. A murit la Elmshaven, lângă St. Helena, California, pe 16 iulie 1915, la vârsta de 87 de ani.

Copilăria și accidentul (1827–1840)

Manuscrisul „Life Sketches” al lui Ellen White începe cu o scurtă prezentare biografică: „Ellen Gould Harmon s-a născut la Gorham, în comitatul Cumberland, Maine, pe 26 noiembrie 1827. La câțiva ani după nașterea ei, familia s-a mutat la Portland, unde și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei. Tatăl ei, Robert Harmon, era un om de o integritate recunoscută și un creștin sincer și devotat.” (Manuscrisul „Life Sketches”, p. 1, par. 1).

Aceeași introducere continuă cu pioșenia harnică a familiei Harmon din New England: „Trăiau în condiții modeste, dar erau harnici, independenți și pioși. Virtutile caracteristice care au făcut celebre vechile cămine din New England — precum venerația față de Dumnezeu și respectul față de autoritatea părintească — au fost inculcate de timpuriu și cu fermitate; iar copiilor li s-au predat cu credincioșie, atât prin cuvinte, cât și prin exemplu, acele lecții de integritate și sârguință” (Manuscrisul „Life Sketches”, p. 1, par. 2).

Copilăria timpurie a lui Ellen este descrisă în aceeași schiță biografică: „La Ellen, dezvoltarea atât mentală, cât și fizică a fost rapidă și viguroasă. Încă de mică, ea a dat dovadă de dragoste pentru studiu, de o percepție rapidă și de o memorie bună. Avea o dispoziție veselă și plină de speranță, îi plăcea compania, era curajoasă, hotărâtă și perseverentă. Era firesc ca părinții ei să o privească cu un interes deosebit și să nutrească mari speranțe pentru viitorul ei. Însă, din cauza unui accident dureros, ale cărui circumstanțe sunt relatate în propriile ei cuvinte în primul capitol următor, aceste speranțe păreau să fie complet spulberate” (Manuscrisul „Life Sketches”, p. 2, par. 1).

Accidentul de la vârsta de nouă ani — o piatră aruncată de un coleg de clasă furios în timp ce Ellen traversa un parc din Portland — a lăsat-o la un pas de moarte și i-a schimbat definitiv cursul vieții. Propria ei relatare a acestui eveniment, păstrată în Life Sketches of James White and Ellen G. White (1880), consemnează momentul: „La vârsta de nouă ani mi s-a întâmplat un accident care avea să-mi afecteze întreaga viață. Împreună cu sora mea geamănă și una dintre colegele noastre de școală, traversam o piață publică d , în orașul Portland, Maine, când o fată de vreo treisprezece ani, tot elevă la școala noastră, supărată din cauza unui fleac, ne-a urmărit, amenințând că ne va lovi. Părinții noștri ne învățaseră să nu ne certăm niciodată cu nimeni” (Life Sketches of James White and Ellen G. White [Schițe de viață ale lui James White și Ellen G. White] (ed. 1880), p. 131, par. 1).

Despre convingerea ei timpurie din zilele care au urmat: „În acel moment am început să mă rog Domnului să mă pregătească pentru moarte. Când prietenii creștini vizitau familia, o întrebau pe mama mea dacă vorbise cu mine despre moarte. Am auzit asta și m-a trezit la realitate. Mi-am dorit să devin creștină și m-am rugat cu ardoare pentru iertarea păcatelor mele. Am simțit o pace sufletească ca urmare a acestui lucru și i-am iubit pe toți, dorindu-mi ca tuturor să le fie iertate păcatele” (Life Sketches of James White and Ellen G. White [ediția din 1880], p. 132, par. 4).

Efectul de durată al accidentului este descris în propriile ei cuvinte: „Sănătatea mea părea complet distrusă. Timp de doi ani nu am putut respira pe nas și am putut frecventa școala doar foarte puțin. Mi se părea imposibil să studiez și să rețin ceea ce învățam.” (Life Sketches of James White and Ellen G. White (ed. 1880), p. 134, par. 2).

Manuscrisul Life Sketches consemnează sfârșitul definitiv al școlarizării ei formale: „Profesorii mei mi-au sfătuit să părăsesc școala și să nu-mi continui studiile până când sănătatea mea nu se va îmbunătăți” (Manuscrisul Life Sketches, p. 10, par. 1). Și ultima încercare: „Trei ani mai târziu am făcut un alt efort pentru a obține o educație, înscriindu-mă la un seminar pentru tinere din Portland. Dar, atunci când am încercat să-mi reiau studiile, sănătatea mi-a cedat din nou și a devenit evident că, dacă rămâneam la școală, ar fi fost cu prețul vieții mele. A fost cea mai grea luptă din tinerețea mea să mă supun slăbiciunii mele” (Manuscrisul „Life Sketches”, p. 10, par. 2).

Îmbrățișarea mesajului adventist (1840–1844)

„Life Sketches” al lui Ellen consemnează impactul primei vizite a lui William Miller la Portland: „În martie 1840, William Miller a vizitat Portland, Maine, și a ținut prima sa serie de prelegeri despre a doua venire a lui Hristos. Aceste prelegeri au produs o mare senzație, iar biserica creștină de pe strada Casco, pe care o ocupa domnul Miller, era aglomerată zi și noapte. Aceste întâlniri nu au fost însoțite de o agitație nebună, ci o solemnitate profundă a pătruns în mințile celor care i-au ascultat discursurile.” (Life Sketches of James White and Ellen G. White [Schițe de viață ale lui James White și Ellen G. White] (ed. 1880), p. 136, par. 3).

Cartea lui Steinweg, Lest We Forget, consemnează mântuirea pe care Ellen a experimentat-o la adunarea metodistă de la Buxton: „Ellen l-a auzit pe William Miller predicând în Portland, Maine. În acea vară, ea a participat la adunarea metodistă de la Buxton, Maine, unde a acceptat mântuirea în Hristos și s-a alăturat bisericii metodiste în perioada de probă. În curând a început să câștige bani pentru a cumpăra cărți și broșuri creștine, ca să împărtășească credința ei nou descoperită” (Lest We Forget, cap. 126, p. 239, ¶ 9).

Steinweg consemnează, de asemenea, lupta spirituală care a urmat: „Inima lui Ellen era atât de slăbită încât trebuia să stea așezată în pat, sprijinită, pentru a putea lucra. Era tulburată de doctrina unui iad care arde veșnic. Experiența ei religioasă a evoluat de la perplexitate față de doctrina metodistă a îndreptățirii și sfințirii, la foame și sete după mântuire deplină, la bucurie pentru o înțelegere reînnoită a planului de mântuire și la mărturisirea în fața altor tineri a bucuriei ei în Hristos și a speranței pentru venirea Sa în curând” (Lest We Forget, cap. 126, p. 239, ¶ 11).

Prima viziune (decembrie 1844) și începutul slujirii ei

Cartea lui Steinweg, Lest We Forget, consemnează momentul primei viziuni a lui Ellen: „Toamna, 22 octombrie — Marea Dezamăgire: Ellen era bolnavă de tuberculoză și sângera din gură, fiind pe punctul de a muri. Dar în decembrie, la Portland, Maine, a avut prima sa viziune cu privire la călătoriile poporului adventist către Cetatea lui Dumnezeu. Avea doar șaptesprezece ani” (Lest We Forget, cap. 126, p. 240, ¶ 33).

Propria colecție a lui Ellen White, Early Writings, păstrează esența acelei prime viziuni. Biografia lui Arthur White, volumul 1, păstrează cuvintele ei despre acel moment: „În timp ce mă rugam, puterea lui Dumnezeu a venit asupra mea așa cum nu o simțisem niciodată înainte. Am fost învăluită într-o viziune a slavei lui Dumnezeu și păream să mă ridic din ce în ce mai sus de pe pământ, și mi s-a arătat ceva din călătoriile poporului adventist către Cetatea Sfântă.” (Ellen G. White: The Early Years 1827-1862, vol. 1, p. 56, par. 1).

Arthur White consemnează, tot din propria ei scrisoare către Enoch Jacobs publicată în Day-Star: „Întrucât Dumnezeu mi-a arătat călătoriile poporului adventist către Orașul Sfânt și răsplata bogată care va fi dată celor care așteaptă întoarcerea Domnului lor de la nuntă, s-ar putea să fie datoria mea să vă ofer o scurtă schiță a ceea ce mi-a revelat Dumnezeu. Dragii sfinți au de trecut prin multe încercări. Dar suferințele noastre ușoare, care sunt doar pentru o clipă, ne aduc o răsplată mult mai mare și veșnică” (Ellen G. White: Primii ani 1827-1862, vol. 1, p. 56, par. 3).

Forma reticenței și ascultării ei timpurii este consemnată în biografia lui Arthur White: „Timp de câteva zile și până târziu în noapte, Ellen s-a rugat ca Dumnezeu să-i ia povara de pe umeri și să o pună pe cineva mai capabil să o poarte. Dar cuvintele îngerului îi răsunau constant în urechi” (Ellen G. White: The Early Years 1827-1862, vol. 1, p. 63, par. 4).

Propria ei relatare despre prima întâlnire publică în care a împărtășit viziunea este păstrată de Arthur White: „Când mesajul meu s-a încheiat, mi s-a pierdut glasul până când m-am ridicat din nou în fața oamenilor, moment în care aceeași restaurare singulară s-a repetat. Am simțit o asigurare constantă că făceam voia lui Dumnezeu și am văzut rezultate marcante însoțind eforturile mele.” (Ellen G. White: Primii ani 1827-1862, vol. 1, p. 65, par. 6).

Prima călătorie în estul statului Maine a urmat la scurt timp, având ca tovarăși de călătorie pe William și Sarah Jordan: „Familia Jordan parcurgea cu sania cei o sută de kilometri până la Orrington, pe râul Penobscot.” (Ellen G. White: The Early Years 1827-1862, vol. 1, p. 69, par. 5).

La Orrington, în acea călătorie, Ellen Harmon l-a întâlnit pentru prima dată pe James White. Arthur White consemnează: „Ea și-a început lucrarea de încurajare a credincioșilor și de combatere a fanatismului, o lucrare care urma să continue în următorii doi ani. Relatând experiența ei din această perioadă, ea a scris” (Ellen G. White: Primii ani 1827-1862, vol. 1, p. 71, par. 1).

Căsătoria cu James White (1846)

Loughborough consemnează căsătoria din 30 august 1846: „La 30 august 1846, domnișoara E. G. Harmon și prezbiterul James White s-au unit în căsătorie și au lucrat împreună pentru promovarea mesajului. În cursul anului 1847, eforturile lor s-au limitat în mare parte la Maine și Massachusetts” (The Great Second Advent Movement, p. 244, par. 1).

Steinweg consemnează faptul: „După ce a călătorit și a lucrat alături de ea timp de optsprezece luni, James, în vârstă de 25 de ani, și Ellen, de 18 ani, s-au căsătorit la 30 august 1846. Fiind doar niște tineri, James și Ellen și-au dedicat viețile învățării și predicării Adevărului Prezent așa cum Dumnezeu îl va revela și, împreună cu alți pionieri, au fondat în cele din urmă Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea” (Lest We Forget, cap. 121, p. 225, ¶ 8).

Lunga slujire (1846–1881)

Pe parcursul următorilor treizeci și cinci de ani, Ellen White a slujit prin viziuni, mărturii, cărți și călătorii — mai întâi în nord-est, apoi în Midwest, apoi pe coasta Pacificului — alături de soțul ei. Manuscrisul Life Sketches consemnează unul dintre numeroasele incidente de vindecare din acei primi ani, cazul fratelui W. H. Hyde: „În acea perioadă, fratele W. H. Hyde era foarte bolnav de dizenterie. Simptomele sale erau alarmante, iar medicul a declarat că starea lui era aproape fără speranță. L-am vizitat și ne-am rugat împreună cu el, dar el ajunsese sub influența unor persoane fanatice, care aduceau dezonoră asupra cauzei noastre. Am dorit să-l îndepărtăm de printre ei și am cerut Domnului să-i dea putere să părăsească acel loc.” (Manuscrisul „Life Sketches”, p. 100, par. 1).

Despre rezultat: „Fratele Hyde s-a îmbrăcat imediat și a ieșit din cameră, lăudând pe Dumnezeu, cu lumina cerului strălucind pe chipul său. Vindecarea lui a fost completă și permanentă.” (Manuscrisul Life Sketches, p. 100, par. 4).

Cartea lui Arthur White, Ellen G. White: The Lonely Years, pregătește scena pentru lunga văduvie care a început în 1881: „Acest volum preia povestea lui Ellen White într-un moment de vârf al slujirii sale – o perioadă în care scria despre viața lui Hristos și era, de asemenea, angajată, alături de soțul ei, James, președintele Conferinței Generale, într-o muncă istovitoare la adunările de vară, care devenise o activitate recurentă a sezonului estival.” (Ellen G. White: The Lonely Years 1876-1891, vol. 3, p. 10, par. 1).

Ultimii ani și moartea (1881–1915)

După moartea soțului ei în 1881, Ellen White și-a continuat slujirea încă treizeci și patru de ani, inclusiv o perioadă de nouă ani de slujire misionară în Australia (1891–1900). Ultimii ei ani i-a petrecut la Elmshaven, lângă St. Helena, California.

Arthur White consemnează ultimele săptămâni. Pe 27 iunie 1915, fratele Starr și soția sa au venit să-și ia rămas bun, iar ea le-a răspuns la salutări cu asigurarea că încrederea ei era în Domnul : „Domnul a aranjat și m-a călăuzit în toate aceste lucruri, și eu am încredere în El. El știe când se va sfârși totul.” (Ellen G. White: The Later Elmshaven Years, vol. 6, p. 430, par. 7).

La încrederea familiei Starr că o vor întâlni în Împărăția lui Dumnezeu, ea a răspuns: „Oh, da” (Ellen G. White: The Later Elmshaven Years, vol. 6, p. 430, par. 9). Și a adăugat: „Pare aproape prea frumos ca să fie adevărat, dar este adevărat!” (Ellen G. White: The Later Elmshaven Years, vol. 6, p. 430, par. 9).

Ultimele ei cuvinte consemnate au fost rostite în dimineața zilei de vineri, 9 iulie, când și-a revenit suficient cât să le vorbească fiului ei, W. C. White, și însoțitoarei sale, Sara McEnterfer: „Știu în cine am crezut.” (Ellen G. White: The Later Elmshaven Years, vol. 6, p. 431, par. 2).

Arthur White consemnează momentul morții ei, șapte zile mai târziu: „A doua zi, vineri, 16 iulie, în jurul orei două, asistentele au observat că sfârșitul era foarte aproape și l-au chemat pe W. C. White și pe soția sa, May. Aceștia s-au grăbit spre casă și spre camera ei. Pe măsură ce respirația ei încetinea, au fost anunțați și alții, care au venit câte unul sau câte doi în camera de la etajul al doilea.” (Ellen G. White: The Later Elmshaven Years, vol. 6, p. 431, par. 4).

Desfășurarea ultimei ei ore este consemnată cu exactitate: „Dimineața, respirația lui Ellen White fusese cronometrată la cincizeci de respirații pe minut, dar la ora trei era de treizeci și opt; la trei și douăzeci era de optsprezece, iar puțin mai târziu doar zece. Apoi respirația ei a devenit mai lentă și mai neregulată, până când, fără niciun tremur, respirația s-a oprit. Era ora trei și patruzeci. Nimeni din cameră nu s-a mișcat timp de câteva minute, crezând că ar putea să mai respire o dată. Dar nu a mai făcut-o” (Ellen G. White: The Later Elmshaven Years, vol. 6, p. 431, par. 5).

Vestea morții ei s-a răspândit rapid: „Vineri după-amiază târziu, pe 16 iulie 1915, telegraful a transmis în toată țara vestea că Ellen G. White, mesagera Domnului, se odihnea. Prin telefon și telegraf, mesajul a ajuns la multe dintre biserici la timp pentru anunțul de dimineața Sabatului. Presa publică a fost solicitată să publice articole și fotografii, pentru ca lumea să afle. Articolele de știri fuseseră pregătite în avans, urmând să fie păstrate până la anunțarea veștii despre moartea ei” (Ellen G. White: The Later Elmshaven Years, vol. 6, p. 432, par. 1).

A fost înmormântată lângă soțul ei, James White, în cimitirul Oak Hill din Battle Creek, Michigan.