Rezumat
James Springer White a fost, alături de Joseph Bates și soția sa, Ellen G. White, unul dintre cei trei fondatori ai Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Născut în Palmyra, Maine, pe 4 august 1821, s-a convertit în cadrul Christian Connexion, a îmbrățișat mesajul adventist al lui William Miller în 1842 și a devenit unul dintre cei mai de succes predicatori milleriți din perioada 1842–1844, conducând, se spune, aproximativ o mie de persoane la Hristos într-un singur circuit. După Marea Dezamăgire din 22 octombrie 1844, a cunoscut-o pe Ellen Harmon, s-a căsătorit cu ea la 30 august 1846 și și-a dedicat viața construirii structurilor editoriale, organizaționale și educaționale ale mișcării adventiste sabatariene. A fondat revistele „Present Truth” (1849), „Advent Review and Sabbath Herald” (1850), „Youth’s Instructor” (1852) și „Signs of the Times” (1874); a îndeplinit trei mandate distincte ca președinte al Conferinței Generale (1865–1867, 1869–1871, 1874–1880); și a condus biserica către reforma sănătății, către Vest și către misiunea străină. A murit în urma unei crize de febră malarică pe 6 august 1881, la Sanatoriul Battle Creek.
Copilăria și convertirea (1821–1842)
Cartea „Life Incidents” a lui James White începe cu tatăl său, John, un fermier din Maine și diacon al Bisericii Creștine Connexion: „Tatăl meu a avut încă din tinerețe o mare forță fizică și o activitate intensă a trupului și minții. Cu propriile mâini a curățat terenul său de lemnul greu. Acest lucru a scos la iveală pietrele din sol, pe care le-a îndepărtat cu propriile mâini și le-a așezat într-un gard de piatră, pentru a pregăti calea pentru plug. A muncit din greu mai bine de jumătate de secol, până când solul pietros a fost literalmente epuizat, iar o mare parte din vechea fermă și-a pierdut capacitatea de a produce recolte. La vârsta de șaptezeci și patru de ani, a părăsit-o și a căutat odihna în climatul mai plăcut al Vestului” (Life Incidents, p. 10, par. 1).
Despre experiența religioasă a tatălui său: „Experiența sa religioasă, de peste șaizeci de ani, a fost marcată de fermitate și zel, și totuși de lipsa acelei bigotisme care împiedică cercetarea și progresul și exclude iubirea pentru toți cei care caută să se închine lui Dumnezeu în duh și în adevăr” (Life Incidents, p. 10, par. 2).
James White era al cincilea dintre nouă copii: „În familia tatălui meu, eu mă aflam în mijlocul a nouă copii, patru mai mari decât mine și patru mai mici. Dar acest lanț familial este acum mult uzat, iar aproape jumătate din verigile sale sunt rupte. Cei patru mai mari decât mine trăiesc cu toții. Cei mai mici decât mine au adormit. Timpul, truda și grijile și-au lăsat amprenta inconfundabilă asupra celor cinci rămași” (Life Incidents, p. 12, par. 1).
A început să predea la școală la vârsta de nouăsprezece ani, după un singur semestru de douăsprezece săptămâni de pregătire la Academie: „La sfârșitul semestrului de douăsprezece săptămâni, am primit de la preceptorul C.F. Allen un certificat care atesta calificarea mea pentru a preda disciplinele de bază, iar în iarna următoare am predat la școală. Acest lucru a necesitat studiu intens optsprezece ore din fiecare zi de douăzeci și patru de ore. Am obținut o victorie” (Life Incidents, p. 13, par. 1).
S-a întreținut pe parcursul următorului semestru la Academia Reedfield cu cele mai modeste provizii: „La Reedfield purtam haine vechi, în timp ce colegii mei purtau haine noi, și am trăit trei luni cu budincă de făină de porumb preparată de mine și câteva mere crude, în timp ce ei se bucurau de confortul și luxul pensiunii” (Life Incidents, p. 14, par. 1).
În cele din urmă, mama sa l-a convins de doctrina millerită privind a doua venire. El își descrie rezistența inițială: „Dar, mamă, acest predicator Oakes, despre care vorbești, pretinde că știe mai multe decât Domnul și îngerii Săi, învățând despre momentul celei de-a doua veniri. Hristos Însuși a spus: «Dar despre ziua aceea și despre ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.» Acest om, Oakes, este cu siguranță mai înțelept decât ceea ce este scris.” (Life Incidents, p. 16, par. 1). Și cedarea sa finală în fața mesajului: „Buna mea mamă era gata să răspundă, calm și plăcut, la toate obiecțiile mele, iar eu eram acum dispus să privesc subiectul ca fiind demn de atenția mea. Și când, în casa lui Dumnezeu, i-am auzit pe colegii mei de școală vorbind despre dragostea lui Hristos și despre slava apariției Sale, am fost profund impresionat de faptul că mâna lui Dumnezeu era în doctrina adventistă” (Life Incidents, p. 17, par. 1).
Lupta cu chemarea la predicare este consemnată în propriile sale cuvinte: „Mintea mi s-a îndreptat spre tinerii de la școala pe care tocmai o părăsisem. În acea școală de cincizeci de elevi, douăzeci erau de vârsta mea, iar câțiva erau mai mari. Școala mea era una fericită. Îmi iubeam elevii, iar această iubire era reciprocă.” (Life Incidents, p. 18, par. 1). Și momentul rebeliunii sale deschise: „M-am dus în pădurice să mă rog pentru alinare. N-am primit-o. Dar impresia: «Du-te la elevii tăi», era și mai distinctă. Spiritul meu s-a ridicat în rebeliune împotriva lui Dumnezeu și am spus cu nesăbuință: «Nu mă duc». Aceste cuvinte au fost însoțite de o lovitură fermă a piciorului în pământ, iar în cinci minute eram acasă, împachetându-mi cărțile și hainele pentru Academia Newport.” (Life Incidents, p. 19, par. 1).
Slujirea itinerantă ca millerit (1842–1844)
Cartea lui Steinweg, Lest We Forget, consemnează rapiditatea și forța primei slujiri a lui James White: „Părinții lui devotați și creștini, cei patru frați mai mari și cei patru frați mai mici trebuie să se fi mirat văzând cum a lucrat Dumnezeu în viața lui. Un copil slab și bolnăvicios, cu o deficiență de vedere care i-a împiedicat studiile formale până la vârsta de 19 ani, a terminat studiile de bază după doar 6 săptămâni, a predat la prima sa școală în semestrul următor, s-a convertit complet la mesajul millerit la vârsta de 21 de ani și a devenit predicator la vârsta de 22 de ani” (Lest We Forget, cap. 121, p. 223, ¶ 4).
Steinweg descrie natura primului său turneu de predicare: „Un predicator sărac și itinerant, James și-a început slujirea cu Biblia, câteva broșuri millerite, o hartă profetică, trei prelegeri pregătite personal, precum și entuziasmul tinereții și credința sa puternică. Deși s-a confruntat cu opoziție, a trecut prin momente grele și a înfruntat vremea descurajantă, el a mers înainte neînfricat. Cele 1000 de suflete convertite în primul său turneu de șase săptămâni au fost o dovadă clară a sursei de putere a acestui predicator tânăr.” (Lest We Forget, cap. 121, p. 224, ¶ 5).
Mișcarea lunii a șaptea și dezamăgirea (1844)
Steinweg își consemnează prezența la adunarea de la Exeter, New Hampshire, unde Samuel S. Snow a proclamat data de 22 octombrie: „Data profetică stabilită de Miller a trecut fără ca Hristos să se arate. Când, la faimoasa adunare de tabără de la Exeter, New Hampshire, James a auzit prezentarea clară a lui S. S. Snow că Isus va apărea în a zecea zi a lunii a șaptea evreiești, s-a alăturat imediat altor predicatori adventiști inspirați care proclamau” (Lest We Forget, cap. 121, p. 224, ¶ 6).
Loughborough păstrează mărturia la prima persoană a lui James White despre dezamăgire, precedată de prefața „de la bătrânul James White, care a lucrat cu mare succes în 1843 și 1844” (The Great Second Advent Movement, p. 188, par. 1).
Prima viziune, căsătoria și acceptarea Sabatului (1845–1846)
Steinweg consemnează modul în care James White a primit prima viziune a lui Ellen Harmon în februarie 1845: „În februarie 1845, James a auzit-o pe Ellen Harmon povestind despre viziunile ei și a fost convins că Dumnezeu îi dăduse mesaje pentru a instrui și a mângâia grupul adventist. Când el s-a oferit să o însoțească în călătoriile ei pentru a-i încuraja pe credincioși, ea i-a acceptat oferta. După ce a călătorit și a lucrat alături de ea timp de optsprezece luni, James, în vârstă de 25 de ani, și Ellen, în vârstă de 18 ani, s-au căsătorit pe 30 august 1846. Deși erau doar niște tineri, James și Ellen și-au dedicat viețile învățării și predicării Adevărului Prezent așa cum Dumnezeu îl revela, și, împreună cu alți pionieri, au fondat în cele din urmă Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea” (Lest We Forget, cap. 121, p. 225, ¶ 8).
Loughborough păstrează data căsătoriei și primele eforturi comune: „La 30 august 1846, domnișoara E. G. Harmon și bătrânul James White s-au unit în căsătorie și împreună au lucrat pentru promovarea mesajului. În cursul anului 1847, eforturile lor s-au limitat în mare parte la Maine și Massachusetts” (The Great Second Advent Movement, p. 244, par. 1).
La începutul anului 1845, James White a primit și a îmbrățișat articolul lui Crosier despre sanctuarul ceresc: „Când Isus nu s-a întors pe 22 octombrie 1844, Dumnezeu i-a susținut credința în interpretarea profetică. El a căutat apoi să înțeleagă profeția. La începutul anului 1845, a acceptat mesajul scris de O. R. L. Crosier și tipărit în Day Dawn, care dezvăluia adevărul despre sanctuarul ceresc.” (Lest We Forget, cap. 121, p. 224, ¶ 7).
Activitatea editorială (1849–1862)
Interviul lui Steinweg cu James White păstrează propria sa relatare despre botezul său timpuriu în Biserica Creștină și dragostea sa anterioară pentru educație mai presus de Hristos: „La cincisprezece ani, am fost botezat în Biserica Creștină. La douăzeci de ani, mă îngropasem în studiu și predare școlară. Iubeam această lume mai mult decât îl iubeam pe Hristos și veneram educația în locul lui Dumnezeu. Ibid., p. 15.” (Lest We Forget, cap. 110, p. 200, ¶ 12).
Loughborough consemnează lucrarea timpurie din Oswego, New York: „În 1849, bătrânul James White și soția sa au lucrat în Oswego, N.Y. În cadrul acelor adunări, Hiram Patch și o domnișoară Benson, care erau logodiți, s-au convertit la Dumnezeu și la adevărul prezent” (The Great Second Advent Movement, p. 225, par. 2).
Steinweg rezumă contribuțiile doctrinare la mișcarea adventistă sabatariană pe care le-a condus sau le-a împărtășit împreună cu pionierii principali: „James White a jucat un rol esențial în dezvoltarea și înțelegerea următoarelor doctrine biblice de bază ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea: 1) reafirmarea profetică a celei de-a doua veniri iminente a lui Isus; 2) nemurirea condiționată; 3) definirea mesajelor celor trei îngeri, în special a celui de-al treilea, care include păzirea Sabatului ca test, păzirea duminicii ca semn al fiarei și importanța ca poporul lui Dumnezeu să păzească toate poruncile; 4) a doua venire premilenară însoțită de două învieri – a celor drepți la venirea lui Isus și a celor nedrepți după o mie de ani d ; 5) doctrina Sanctuarului, incluzând definiția țapului ispășitor ca fiind Satana; 6) botezul numai prin scufundare; și 7) restaurarea darului profetic” (Lest We Forget, cap. 121, p. 225, ¶ 9).
Anii Conferinței Generale (1862–1881)
În 1862, după ce activitatea de publicare fusese organizată formal în 1860 și se formaseră Conferința din New York și mai multe conferințe de stat, Conferința Generală a Adventiștilor de Ziua a Șaptea a fost constituită la 21 mai 1863. James White a fost principalul său pastor, a îndeplinit trei mandate distincte ca președinte (1865–1867, 1869–1871, 1874–1880) și a supravegheat instituțiile de publicare, sănătate și educație de-a lungul anilor de boală repetată.
Steinweg consemnează prețul plătit pentru munca excesivă de-a lungul vieții: „Fratele White a fost chinuit de o sănătate precară de-a lungul anilor. A suferit de o gleznă accidentată, indigestie și accidente vasculare cerebrale. Era suprasolicitat, stresat și, sincer, neînfrânat în marele său zel de a prezenta Adevărul Prezent în fața oamenilor. Viața i-a fost curmată prematur, în doar câteva zile, când a contractat malarie în 1881” (Lest We Forget, cap. 121, p. 226, ¶ 12).
Steinweg descrie amploarea moștenirii sale administrative: „Despre ce alt om s-ar putea spune că a fost un teolog esențial în conturarea fundamentelor credinței și practicii adventiste de ziua a șaptea; că, deși a fost atacat pentru poziția sa în această privință, a dat formă și soliditate mișcării în creștere, încurajând și conducând organizarea bisericii; că și-a dedicat viața înființării unor ministere de editare, sănătate și educație la nivel mondial și a jucat un rol esențial în extinderea misiunii mesajelor celor trei îngeri către Coasta de Vest și în întreaga lume?” (Lest We Forget, cap. 121, p. 226, ¶ 13).
Moartea (1881)
Cartea lui Arthur White, Ellen G. White: The Lonely Years, pregătește scena pentru moartea lui James White: „Acest volum preia povestea lui Ellen White într-un moment de vârf al slujirii sale — o perioadă în care scria despre viața lui Hristos și era, de asemenea, angajată, alături de soțul ei, James, președintele Conferinței Generale, într-o muncă istovitoare la adunările de vară, care deveniseră o activitate recurentă a sezonului estival. Ultimii ani din viața lui James White au fost marcați de realizări notabile în construirea bisericii și a instituțiilor sale, în ciuda perioadelor afectate de boală.” (Ellen G. White: The Lonely Years 1876-1891, vol. 3, p. 10, par. 1).
Arthur White consemnează veghea din 6 august 1881 de la Sanatoriu: „În după-amiaza plăcută a Sabatului, 6 august, un număr destul de mare de adventiști cu fețe solemne, care locuiau în Battle Creek, s-au adunat pe terenul Sanatoriului și s-au înghesuit în holul clădirii principale. Veniseră să vegheze pentru James White. Aceștia erau prietenii lui, cei cu care lucrase și membrii bisericii pe care o păstorise. Veniseră știind că James White, grav bolnav la Sanatoriu, tocmai suferise o înrăutățire serioasă a stării de sănătate.” (Ellen G. White: The Lonely Years 1876-1891, vol. 3, p. 168, par. 1).
Arthur White consemnează înmormântarea din Sabatul următor: „Înmormântarea a fost stabilită pentru după-amiaza Sabatului, la doar o săptămână după moartea lui James. Pe parcursul săptămânii, sănătatea și puterile lui Ellen White au scăzut la un nivel minim istoric.” (Ellen G. White: The Lonely Years 1876-1891, vol. 3, p. 173, par. 2).
Spalding subliniază pierderea suferită de mișcarea adventistă timpurie: „În 1883, John N. Andrews, care lucra cu curaj pentru cauza înfloritoare din Europa, și-a dat viața. Joseph H. Waggoner, care i-a luat locul, a căzut șase ani mai târziu. Bărbați mai tineri luau locul veteranilor căzuți. Doi dintre cei trei fondatori și câțiva dintre primii lor ajutoare dispăruseră.” (The Story of Adventist Light, p. 79, par. 1).