Rezumat
John Byington a fost un predicator metodist itinerant din nordul statului New York care a devenit, după vârsta de cincizeci și patru de ani, un adventist sabatarian; unsprezece ani mai târziu, când James White a refuzat funcția din motive personale, Byington a fost ales primul președinte al Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea la sesiunea sa de fondare din mai 1863. El a fost un abolitionist activ și agent al „Căii Subterane” în perioada în care a fost metodist, a construit prima casă de adunare adventistă care păzea Sabatul în New York, și-a mutat familia în Michigan pentru a lucra alături de familia White și și-a petrecut următorii treizeci de ani în circuitul de predicare din Michigan și nordul statului Indiana, până la moartea sa, la vârsta de 89 de ani.
Primii ani de viață și slujirea metodistă (1798–1843)
Compilația Adventist Pioneer Library, Lest We Forget, consemnează în detaliu începuturile lui Byington. Despre locul său de naștere și părinți: „S-a născut pe 8 octombrie 1798, al șaselea dintre cei zece copii ai domnului și doamnei Justus Byington din Hinesburg, Vermont” (Lest We Forget, cap. 26, p. 56, ¶ 3). LWF adaugă în același paragraf că „O mare parte din angajamentul și curajul său moral se regăsesc în opera de o viață a fiului său” (Lest We Forget, cap. 26, p. 56, ¶ 3). Același capitol consemnează etapa următoare: „John a fost botezat în Biserica Metodistă la scurt timp după ce a împlinit șaptesprezece ani. Nu a trecut mult timp până când a devenit unul dintre liderii bisericii și a primit licența de a predica ca predicator laic, numit atunci „exhortator”. În calitate de pastor itinerant, a muncit pentru a se întreține, a călătorit și a predicat, vizitând casele celor nevoiași din districtul său” (Lest We Forget, cap. 26, p. 56, ¶ 4). O cădere de sănătate la vârsta de douăzeci și unu de ani l-a dus la New Haven, Connecticut, timp de trei ani, înainte de a se întoarce în Vermont și la circuit; „pământul, plugul și predicarea în circuit sunt pentru mine și ai mei” (Lest We Forget, cap. 26, p. 56, ¶ 5).
S-a căsătorit de două ori. Lest We Forget consemnează: „S-a căsătorit cu Mary Ferris în Vermont, iar primul lor copil, Caroline, s-a născut în 1828. După moartea lui Mary, John s-a mutat la Buck’s Bridge, New York. Acolo s-a căsătorit cu Catharine Newton din Vermont în 1830” (Lest We Forget, cap. 24, p. 53, ¶ 2). Despre mutarea în nordul statului New York și rolul său în congregația metodistă locală: „După mutarea sa la Buck’s Bridge, lângă râul St. Lawrence, în nord-vestul statului New York, a ajutat la construirea unui lăcaș de cult pentru Biserica Metodistă în jurul anului 1837. Sclavia a devenit o problemă majoră în bisericile metodiste și o problemă și mai importantă pentru John Byington” (Lest We Forget, cap. 26, p. 56, ¶ 6).
Activist împotriva sclaviei
Cartea lui Douglass, Advent Pioneers, rezumă deceniul de luptă împotriva sclaviei al lui Byington: „John Byington a fost predicator itinerant metodist înainte de a deveni predicator adventist de ziua a șaptea. Era, de asemenea, un oponent fervent al sclaviei, iar casa lui se spune că a fost o stație a vechii căi ferate subterane care oferea adăpost sclavilor care fugeau din Sud și își căutau libertatea” (Advent Pioneers Biographical Sketches and Pictures, p. 8, par. 2). LWF consemnează poziția sa de la amvon în propriile sale cuvinte: „Sclavia este o atrocitate. Este un păcat. Să ne angajăm să folosim toate mijloacele legale aflate în puterea noastră prin predicare, rugăciune și vot împotriva acestei instituții necreștine” (Lest We Forget, cap. 26, p. 56, ¶ 6).
Îmbrățișarea Sabatului (1844–1852)
Byington auzise predicile millerite din 1844, dar nu acceptase nici data, nici, la acea vreme, mesajul adventist. Lest We Forget consemnează: „În 1844, Byington a ascultat predici despre venirea iminentă a lui Hristos. Prelegerile lui William Miller stârniseră întreaga comunitate d . El însuși studiase amănunțit profețiile, dar nu înțelegea unele puncte. Fiind un om prudent, a ezitat să accepte teorii noi” (Lest We Forget, cap. 26, p. 57, ¶ 7). Decizia a venit opt ani mai târziu, în ziua înmormântării unei fiice: „Opt ani mai târziu, în 1852, H. W. Lawrence i-a dat un exemplar al revistei Review and Herald care conținea articole despre Sabatul zilei a șaptea. Pe 20 martie 1852, ziua înmormântării fiicei sale de cincisprezece ani, Teresa, a luat decizia de a respecta ziua de sabat. Pe 3 iulie, G. W. Holt i-a botezat pe John și Catharine și pe doi dintre copiii mai mari în râul Grasse, lângă Buck’s Bridge, New York” (Lest We Forget, cap. 26, p. 57, ¶ 7). Douglass adaugă un context mai larg: „El nu a acceptat mesajul adventist de ziua a șaptea până la vârsta de peste cincizeci de ani. Apoi a devenit un predicator energic al adevărului. El a ajutat la organizarea uneia dintre primele biserici adventiste de ziua a șaptea, în Buck’s Bridge, New York” (Advent Pioneers Biographical Sketches and Pictures, p. 8, par. 2).
Casa de la Buck’s Bridge a devenit în scurt timp un punct de întâlnire pentru adventiștii sabatarieni din Vermont și New York. Lest We Forget consemnează un detaliu despre munca soției sale: „Adventiștii din Vermont și New York se adunau adesea la Buck’s Bridge. Într-un an, Catharine a țesut pânze lungi pe războiul ei de țesut, apoi a cusut fâșiile între ele pentru a face un cort în care să se întâlnească” (Lest We Forget, cap. 24, p. 53, ¶ 3).
Construirea cauzei sabatariene (1855–1858)
În 1855, Byington a construit prima casă de adunare adventistă care păzea Sabatul în New York, lângă biserica metodistă pe care o construise mai devreme. Lest We Forget consemnează succesiunea evenimentelor și mutarea care a urmat: „În 1855, John a ajutat la construirea primei biserici adventiste care urma să fie ridicată, lângă biserica metodistă pe care o construise. După ce și-a demonstrat abilitățile de lider la Buck’s Bridge, James și Ellen White i-au invitat pe soții Byington să vină la Battle Creek în 1858 pentru a ajuta la lucrarea de acolo. El a cumpărat o fermă la Newton, lângă Battle Creek, Michigan, și apoi și-a adus familia acolo. Între călătoriile sale de slujire a turmelor împrăștiate, se întorcea să se ocupe de fermă” (Lest We Forget, cap. 26, p. 57, ¶ 8). Douglass menționează anul mutării și o zicală care a urmat: „În 1857, John Byington s-a mutat din New York în Michigan. El a desfășurat o activitate de evanghelizare, străbătând țara cu calul și trăsura. Oamenii spuneau: «Nimeni nu cunoaște Michiganul ca John Byington»” (Advent Pioneers Biographical Sketches and Pictures, p. 8, par. 8).
Primul președinte al Conferinței Generale (1863–1865)
Problema organizării formale a bisericii a divizat adventiștii sabatarieni timp de ani de zile. Lest We Forget consemnează atât rezistența față de organizare, cât și motivul pentru care James White s-a retras: „Mulți credincioși aveau convingerea puternică că biserica nu ar trebui organizată, că aceasta i-ar face să semene cu bisericile din care proveneau. Lider al mișcării de organizare, James White a simțit că a existat suficientă rezistență față de munca sa încât să-i facă președinția dificilă și foarte probabil ineficientă. John Byington, adesea numit Părintele Byington, a acceptat președinția primei Conferințe Generale, 20-23 mai 1863, după ce James a refuzat-o” (Lest We Forget, cap. 26, p. 57, ¶ 9).
Primele fraze complete ale capitolului 26 din LWF explică de ce Byington a fost alegerea potrivită pentru președinția fondatoare: „Povestea lui John Byington este remarcabilă, nu pentru că vreo doctrină ar fi avut originea în el sau din cauza vreunui rol în marea dezamăgire. Povestea lui este remarcabilă, exclusiv datorită multitudinii de moduri în care a răspuns nevoilor spirituale și fizice ale bisericii, atât ca organizație, cât și ale membrilor săi individual” (Lest We Forget, cap. 26, p. 56, ¶ 2).
Itinerant în Michigan (1857–1886)
Cele două mandate de câte un an ale lui Byington ca președinte al Conferinței Generale (1863–1865) s-au încheiat fără ca el să se retragă din predicarea itinerantă. Lest We Forget consemnează: „În Michigan a slujit în următorii douăzeci și doi de ani. Adesea, soția sa, Catharine, îl însoțea. Aceste călătorii îl duceau la Port Huron și Saginaw în est și până la Muskegon în vest. Aceste turnee de slujire nu erau doar întâlniri de Sabat, ci erau interacțiuni zilnice cu oamenii. Mânca cu ei și se ruga cu ei, dormind în casele lor când era invitat” (Lest We Forget, cap. 26, p. 58, ¶ 10).
După moartea lui Catharine în 1885, bătrânul predicator și-a continuat vizitele. Lest We Forget consemnează rezoluțiile sale și ultimele însemnări din jurnal: „După moartea soției sale, a continuat să facă vizite și nu și-a pierdut niciodată dragostea pentru tineri. „Trebuie să hrănesc mieii turmei”, a scris el. Odată, când nu a putut participa la întâlnirea de rugăciune, le-a trimis un mesaj pe o bucățică de hârtie albastră: „Spuneți-le, o, spuneți-le să părăsească lumea și să vină la Mântuitorul lor!” Vineri, 3 decembrie 1886, a scris: „Aceasta este o zi de mângâiere și pace. Am simțit că păcatele mele erau foarte multe; am cerut și am găsit mila Mântuitorului și aș vrea să vestesc bunătatea Lui iubitoare tuturor.” (Lest We Forget, cap. 26, p. 58, ¶ 11).
Moartea
Cartea lui Douglass, Advent Pioneers, consemnează datele care marchează viața lui Byington într-un singur rând: „PRIMUL PREȘEDINTE AL CONFERINȚEI GENERALE 8 octombrie 1798 — 7 ianuarie 1887” (Advent Pioneers Biographical Sketches and Pictures, p. 8, par. 1).
El a trăit mai mult decât Joseph Bates și decât majoritatea generației millerite care se adunase în jurul familiei White în anii 1840 și a văzut cum mica lucrare de la Battle Creek din anii 1850 a crescut, în timpul vieții sale, într-o denominație organizată cu congregații în tot statul Michigan și dincolo de acesta.