Rezumat
John Nevins Andrews a fost un pionier al teologiei adventiste, evanghelist, editor și primul misionar oficial al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea în străinătate. Născut în Poland, Maine, la 22 iulie 1829, a îmbrățișat Sabatul de ziua a șaptea încă din adolescență, în 1845, și a devenit unul dintre pionierii centrali ai adventismului sabatarian, alături de James și Ellen White și Joseph Bates. Autor al lucrării de referință History of the Sabbath and First Day of the Week (1859, ediție extinsă în 1873), a îndeplinit trei mandate distincte în Comitetul Executiv al Conferinței Generale, a fost președinte al Conferinței Generale (1867–1869), a editat revista Review and Herald și a fost trimis în Elveția ca primul misionar oficial al bisericii în 1874. A murit de tuberculoză la Basel, Elveția, pe 21 octombrie 1883.
Copilăria și convertirea (1829–1844)
Steinweg, în Lest We Forget, consemnează doar câteva linii generale: „Andrews s-a născut pe 22 iulie 1829 și și-a petrecut copilăria și tinerețea într-o atmosferă liniștită alături de părinții și fratele său, William, în Paris, Maine” (Lest We Forget, cap. 135, p. 259, ¶ 13). Și instruirea sa metodistă timpurie: „Formarea sa spirituală a inclus participarea fidelă la adunările metodiste.” (Lest We Forget, cap. 135, p. 259, ¶ 14).
Steinweg relatează aderarea lui la mișcarea millerită și dezamăgirea care a urmat: „În ianuarie 1843, Andrews s-a convertit la creștinism și a acceptat mesajul adventist. Familia sa a fost curând cuprinsă de învățătura millerită privind venirea lui Hristos pentru a curăța pământul. Când Hristos nu s-a întors pe pământ la 22 octombrie 1844, așa cum credeau ei, și ei au fost profund descurajați. În 1845, după ce a citit tratatul lui Preble despre Sabat, Andrews a început să respecte Sabatul zilei a șaptea” (Lest We Forget, cap. 135, p. 260, ¶ 16).
Steinweg păstrează, de asemenea, un incident frapant din 1844, presupus după dată, când Andrews, în vârstă de paisprezece ani, a apărat un frate de o mulțime furioasă la podul din Paris. Povestea este prezentată într-o formă dramatică, cu răspunsul consemnat al lui Andrews: „Ni s-a poruncit să purtăm poverile unii altora. Dacă îl biciuiți pe fratele Davis, trebuie să mă biciuiți și pe mine.” (Lest We Forget, cap. 135, p. 259, ¶ 8).
Primii ani de slujire (1850–1859)
Steinweg consemnează primele scrieri ale lui Andrews în revista „The Present Truth” și numirea sa în comitetul de publicare: „Andrews a început să scrie în revista «The Present Truth». În toamna anului 1850, a fost numit în comitetul de publicare care îl sprijinea pe redactor, bătrânul James White. În Review din mai 1851, a fost publicat un comentariu de cinci pagini al lui Andrews la capitolul al treisprezecelea din Apocalipsa, în care identifica pentru prima dată Statele Unite ale Americii ca fiind fiara cu două coarne” (Lest We Forget, cap. 135, p. 261, ¶ 19).
Loughborough coroborează articolul din mai 1851 despre fiara cu două coarne și ceea ce susținea acesta: „În această perioadă, J. N. Andrews, care locuia în Paris, Maine, și-a început activitatea publică ca slujitor al Evangheliei și scriitor pe teme religioase. În Review din mai 1851, el a publicat un articol de peste cinci pagini pe tema celor trei mesaje. În acesta, el a aplicat profeția fiarei cu două coarne din Apocalipsa 13 Statelor Unite, adoptând poziția, bazându-se doar pe profeție, că impunerea duminicii ca Sabat ar fi punctul pe care s-ar fi fondat în cele din urmă o uniune între biserică și stat în această națiune” (The Great Second Advent Movement, p. 284, par. 2).
Froom îl plasează pe Andrews în contextul celor care au dezvoltat interpretarea fiarei cu două coarne: „John N. Andrews, istoricul adventist al Sabatului, a fost unul dintre primii, la acea vreme, care a dezvoltat această expunere într-o formă bine conturată. Ne oprim să-l luăm în considerare mai întâi pe Andrews, iar apoi ne îndreptăm atenția către acest simbol intrigant” (The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4, p. 1093, par. 1).
Steinweg consemnează primele sale călătorii cu Samuel Rhodes și hirotonisirea sa: „În decembrie 1851, la vârsta de douăzeci și unu de ani, Andrews a lucrat ca evanghelist itinerant alături de Samuel Rhodes.” (Lest We Forget, cap. 135, p. 261, ¶ 20). Același paragraf continuă: „John N. Loughborough a participat la o serie de conferințe susținute de Andrews în 1852 la Rochester, New York, unde a aflat și a acceptat Adevărul Prezent. În 1853, Andrews a fost hirotonisit de bătrânul White” (Lest We Forget, cap. 135, p. 261, ¶ 20).
Steinweg consemnează prețul pe care l-au avut primii trei ani de muncă ai lui Andrews asupra sănătății sale: „Andrews era epuizat fizic până în 1855” (Lest We Forget, cap. 135, p. 261, ¶ 21).
Declarația de dezamăgire și Sanctuarul (1844–1851)
Loughborough păstrează o frază introductivă la relatarea la persoana întâi a lui Andrews din 22 octombrie 1844: „Fratele J. N. Andrews, unul dintre cei care au trecut prin această experiență în 1844, vorbește astfel despre dezamăgire” (The Great Second Advent Movement, p. 196, par. 1).
Declarația lui Andrews cu privire la doctrina sanctuarului de după 1844, așa cum o păstrează Loughborough: „Deschiderea celui mai sfânt loc din templul ceresc, prin care se vede chivotul, este un eveniment care are loc sub sunetul celui de-al șaptelea înger. Și întrucât slujirea marelui nostru Preot Suprem se mută în acel loc la sfârșitul celor două mii trei sute de zile, înțelegem că deschiderea templului este marcată de sfârșitul acelei perioade, așa cum este reprezentată de proclamarea primului înger. Intrarea e ă a Marelui nostru Preot în locul preasfânt pentru a sluji înaintea chivotului lui Dumnezeu atrage atenția bisericii asupra poruncilor lui Dumnezeu conținute în acel chivot. Poruncile lui Dumnezeu strălucesc din sanctuarul ceresc încă de atunci.” (The Great Second Advent Movement, p. 248, par. 1).
Loughborough păstrează, de asemenea, declarația martorului ocular Andrews (din scrisoarea sa din septembrie 1874) cu privire la rolul lui Ellen Harmon în ceea ce privește fanatismul „ușilor închise” din Paris, Maine: „J. N. Andrews, care a locuit în Paris, Maine, în 1844 și 1845, și care era pe deplin familiarizat cu comportamentul oamenilor de acolo, precum și cu cel al lui Joseph Turner, care învăța că nu mai era milă pentru păcătoși, spune despre poziția domnișoarei Harmon cu privire la acest subiect la acea vreme” (The Great Second Advent Movement, p. 222, par. 2).
Primul misionar de peste ocean (1874)
Spalding, în The Story of Adventist Light, îl plasează pe Andrews în fruntea cercului timpuriu al celor atrași în comunitatea creștină: „Ei și-au unit forțele cu Joseph Bates pe măsură ce viziunile lor doctrinare au ajuns să coincidă; i-au încurajat pe lucrători tineri și promițători precum John N. Andrews din Maine, George Holt din Connecticut și John N. Loughborough din New York să intre în slujire” (The Story of Adventist Light, p. 35, par. 2).
Froom consemnează alegerea lui Andrews ca primul misionar adventist de ziua a șaptea peste hotare: „Când s-a deschis noua cale ferată transcontinentală, el a susținut extinderea lucrării bisericii către Coasta de Vest. El a scris primele lecții pentru Școala Sabatică în 1852. A promovat prima inițiativă misionară străină a bisericii – trimiterea lui John N. Andrews în Europa în 1874 – iar astăzi adventiștii conduc una dintre cele mai extinse întreprinderi misionare străine din lume.” (The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4, p. 1060, par. 2).
Moartea (1883)
Conform Enciclopediei adventiștilor de ziua a șaptea (Gilbert M. Valentine), Andrews a murit de tuberculoză la Basel, Elveția, pe 21 octombrie 1883, la șase ani după sosirea sa în Elveția, după ce a înființat lucrarea de publicare europeană și a asistat la primele adunări de tabără europene. Cartea lui Spalding, The Story of Adventist Light, marchează pierderea pentru mișcarea adventistă timpurie: „În 1883, John N. Andrews, care lucra cu curaj pentru cauza înfloritoare din Europa, și-a dat viața. Joseph H. Waggoner, care i-a luat locul, a murit șase ani mai târziu.” (The Story of Adventist Light, p. 79, par. 1).