Rezumat
Uriah Smith era cel mai mic dintre cei patru copii ai unei familii de fermieri din New England și, la vârsta de douăzeci și unu de ani — pe 3 mai 1853 — a început o perioadă de cincizeci de ani de slujire neîntreruptă la Review and Herald. În calitate de redactor rezident, redactor asociat și, în cele din urmă, redactor-șef, el a modelat vocea ziarului timp de o jumătate de secol. A îndeplinit cinci mandate intermitente ca secretar al Conferinței Generale (în total douăzeci de ani — mai mult decât oricare dintre cei cincisprezece bărbați care au deținut funcția după el). A fost primul profesor de Biblie al bisericii la nivel universitar, autorul lucrărilor Thoughts on Daniel și Thoughts on the Revelation (comasate ulterior în volumul standard Daniel and the Revelation), inventator (deținea brevete americane pentru o proteză articulată și un scaun de școală) și compozitor de imnuri. A murit în urma unui accident vascular cerebral paralizant pe 6 martie 1903, în timp ce se îndrepta spre redacția Review cu materiale editoriale.
Copilăria și pierderea piciorului (1832–1851)
Cartea lui Steinweg, Lest We Forget, păstrează o schiță sumară: „Uriah, cel mai mic dintre cei patru copii, s-a născut pe 2 mai 1832. Când avea aproximativ doisprezece sau treisprezece ani, a fost tratat în timpul unei boli cu ceea ce trebuie să fi fost o supradoză de calomel. Ca urmare, i s-a format o rană la piciorul stâng, care s-a agravat atât de mult încât s-a considerat necesară amputarea. Membrul a fost îndepărtat la jumătatea distanței dintre genunchi și coapsă.” (Lest We Forget, cap. 148, p. 293, ¶ 4).
Portretul tânărului Uriah realizat de Steinweg menționează că „Băiatul Uriah a trecut în acel an prin dezamăgire. Mama sa, o femeie evlavioasă, era o credincioasă devotată în venirea așteptată a lui Hristos pe 22 octombrie 1844” (Lest We Forget, cap. 148, p. 293, ¶ 5).
După 1844, tânărul a urmat o altă cale timp de câțiva ani: „În urma dezamăgirii, Uriah Smith s-a îndepărtat de mesaj și s-a dedicat cu seriozitate obținerii celei mai înalte forme de educație posibile” (Lest We Forget, cap. 148, p. 293, alin. 6).
Steinweg remarcă culmea ambițiilor sale în ajunul deciziei sale privind Sabatul: „el plănuia să-și continue studiile la Harvard College, unde s-ar fi înscris ca student în anul al doilea” (Lest We Forget, cap. 148, p. 293, ¶ 7).
Froom surprinde bine omul și momentul: „redactor, autor și profesor de Biblie, s-a născut în West Wilton, New Hampshire, și poseda curajul caracteristic statului Granit. Când era doar un băiat de doisprezece ani, împreună cu părinții săi a trecut prin zilele tensionate ale Dezamăgirii din 1844, care i-au lăsat o impresie în minte care nu s-a șters niciodată. Avea mari aspirații didactice, absolvind Academia Phillips din Exeter la vârsta de douăzeci de ani. Apoi a început să predea la școala publică. Dar o boală din copilărie și o infecție au dus la pierderea piciorului stâng, iar acest ghinion i-a îndreptat gândurile către ocupații sedentare. A început să deseneze și să schițeze și era priceput ca gravor în lemn.” (The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4, p. 1109, par. 2).
Convertirea și primul Sabat (1852)
În toamna anului 1852, Smith, în vârstă de douăzeci de ani, a participat la conferința adventistă de la Washington, New Hampshire, și a auzit pentru prima dată adevărul despre Sabat. Steinweg consemnează cele trei luni de luptă și decizia: „Pe 1 decembrie, tatăl său a trecut în neființă. Fără îndoială, influența și rugăciunile mamei și surorii sale în acest moment de durere familială și-au făcut efectul, căci la începutul lunii decembrie Uriah Smith a ținut primul său Sabat — și și-a orientat viața către mișcarea adventistă” (Lest We Forget, cap. 148, p. 294, ¶ 12).
În ianuarie 1853, Smith a primit o ofertă de 1.000 de dolari pe an pentru a se alătura corpului profesoral al unei noi academii din Mount Vernon, New Hampshire — și a refuzat-o. Steinweg consemnează prima sa lucrare publicată în ziarul pe care urma să-l editeze în curând: „Pe 17 martie 1853, prima producție literară a lui Uriah Smith a apărut în ziarul pe care urma să-l editeze mai târziu.” (Lest We Forget, cap. 148, p. 294, ¶ 14).
Cincizeci de ani la Review (1853–1903)
Steinweg consemnează începutul unei jumătăți de secol la biroul redactorului: „La 3 mai 1853, la vârsta de douăzeci și unu de ani, Uriah Smith a început o perioadă de cincizeci de ani de serviciu la Review. În foarte scurt timp, el a stăpânit multe dintre abilitățile tipografice, iar ingeniozitatea sa a ajutat redacția să treacă prin multe crize. Fratele White a recunoscut curând în acest tânăr un ajutor valoros în munca editorială a revistei „ ” și i-a încredințat o mare parte din această muncă pe umerii lui tineri atunci când el și soția sa, doamna White, erau plecați în călătoriile lor” (Lest We Forget, cap. 148, p. 294, ¶ 15).
Cartea lui Loughborough, The Great Second Advent Movement, consemnează același început: „În timpul publicării volumului III al revistei Review, Uriah Smith a început să respecte Sabatul și s-a alăturat redacției revistei, unde a fost scriitor și redactor timp de mulți ani.” (The Great Second Advent Movement, p. 320, par. 2).
În 1855 s-a mutat împreună cu Review la Battle Creek. Steinweg consemnează: „În 1855, Review s-a mutat la Battle Creek, iar numele lui Uriah Smith a apărut în primul număr – din 4 decembrie – pentru prima dată ca redactor rezident (Lest We Forget, cap. 148, p. 294, ¶ 16). Același paragraf continuă: „De atunci încolo, el a jucat un rol principal în conturarea politicilor revistei Review, iar viața lui a fost indisolubil legată de progresul publicației bisericii. Mai târziu a devenit redactor asociat, apoi redactor-șef” (Lest We Forget, cap. 148, p. 294, ¶ 16).
Căsătoria, familia și cei douăzeci de ani ca secretar al Conferinței Generale (1857–1888)
La 7 iunie 1857, Smith s-a căsătorit cu Harriet M. Stevens, a cărei soră, Angeline, se căsătorise cu J. N. Andrews. Au avut cinci copii, plus o fetiță care locuia cu familia. Steinweg adaugă: „Era nevoie de multă ingeniozitate pentru a hrăni, îmbrăca și adăposti o familie de opt persoane cu un salariu de zece până la doisprezece dolari pe săptămână.” (Lest We Forget, cap. 148, p. 295, ¶ 17).
În mai 1863 a fost constituită Conferința Generală, cu John Byington ca prim președinte și Uriah Smith ca prim secretar. Steinweg consemnează amploarea serviciului său de secretar: „A îndeplinit cinci mandate intermitente, totalizând o vechime de douăzeci de ani în funcția de secretar, mai mult decât oricare dintre cei cincisprezece bărbați care au slujit biserica în această calitate. În 1863, după alegerea sa ca secretar, a început să-și exercite darul de a vorbi în public. În 1866 a fost hirotonisit în slujire și a început curând să călătorească, participând la conferințe și la adunări de tabără și făcând călătorii în străinătate” (Lest We Forget, cap. 148, p. 295, ¶ 20).
Inventivitatea mecanică a lui Smith a dus la obținerea unui brevet pentru un picior de lemn articulat pe 28 iulie 1863, pe care l-a purtat pentru tot restul vieții: „Invenția sa i-a fost atât de utilă încât mulți dintre cei care îl vedeau mergând credeau că era doar șchiop.” (Lest We Forget, cap. 148, p. 295, ¶ 21).
Froom îl numește „fără îndoială cel mai mare scriitor și editor al adventiștilor în anii lor de formare” (The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4, p. 1112, par. 1), iar comentariul său la Daniel și Apocalipsa a devenit, în opinia lui Froom, „o operă de arhitectură expozitivă abilă, care, după aproape un secol, este încă considerată o expunere remarcabil de capabilă și echilibrată” (Credința profetică a părinților noștri, vol. 4, p. 1052, par. 3).
Moartea (1903)
Steinweg consemnează ziua accidentului vascular cerebral: „Era un lucrător neobosit și devotat muncii până în ziua, aproape până în ora, morții sale subite. În drum spre birou cu materialul editorial pentru , a fost doborât de un accident vascular cerebral. Incendiul de la redacția Review din 30 decembrie 1902 ar fi putut precipita accidentul vascular cerebral de vineri, 6 martie 1903. A fost dus acasă, unde a decedat două ore mai târziu.” (Lest We Forget, cap. 148, p. 296, ¶ 25).
Smith a fost omagiat în propriul său ziar. Cuvintele de încheiere ale schiței din Lest We Forget citează omagiul adus de John O. Corliss în Review din 1923, potrivit căruia „Opera sa nu numai că va dăinui în vremuri de încercare pentru a-i stimula pe cei care ezită, ci, în veacurile viitoare, mulți vor putea spune” (Lest We Forget, cap. 148, p. 296, ¶ 26).