Prima mare poruncă · Solia Îngerului al Treilea – 1897

TAM1897 D 279.2Predică ținută marți seara, 2 martie 1897 Tipărită în „General Conference Daily Bulletin”, 5 martie 1897, vol. 1, nr. 16, pp. 279-285.

TAM1897 D 279.3ȘTIȚI că Domnul a spus despre această epocă și despre oamenii care trăiesc în această epocă că „Aici … cari păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” Voi și cu mine mărturisim pe bună dreptate că suntem acei oameni și ne aflăm într-o poziție în care mărturisim că Domnul poate spune despre noi, în fața universului: „Aici … cari păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” Și acesta va fi un fapt, nu doar pentru că El o spune, ci El o va spune pentru că este un fapt.

TAM1897 D 279.4Acest text se aplică pe deplin vouă și mie, cei care ne aflăm aici, în această casă; iar Domnul dorește ca acest lucru să devină un fapt acum și să rămână un fapt de-a lungul timpului, astfel încât El să poată proclama continuu întregii lumi și întregului univers: „Aici … cari păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.”

TAM1897 D 279.5Iată ce trebuie să studiem. Trebuie să studiem în aceste lecții pentru a afla dacă păzim poruncile lui Dumnezeu sau nu; astfel încât Domnul să poată spune despre noi: „Aici … cari păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.”

TAM1897 D 279.6În ceea ce privește păzirea poruncilor lui Dumnezeu, cu siguranță intră în discuție și prima dintre ele, și pe aceasta trebuie să o păzim cu siguranță. Iată cuvântul Său: „Cea dintîi este aceasta: «Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn;» și: «Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, și cu toată puterea ta»; iată porunca dintîi.”

TAM1897 D 279.7Acum, poate Domnul să spună despre tine și despre mine, în ceea ce privește această poruncă: „Iată-i pe cei care o păzesc”?

TAM1897 D 279.8Are Domnul toată inima ta, astfel încât să nu ai inimă pentru nimic altceva decât pentru El și pentru ceea ce este al Lui?

TAM1897 D 279.9Îi aparține Domnului tot sufletul tău, într-o iubire devotată, astfel încât să nu existe niciun sentiment al ființei tale care să nu-I aparțină?

TAM1897 D 279.10Oare Domnul stăpânește întreaga ta minte, astfel încât să nu mai existe niciun gând al tău, nicio activitate a minții tale, nicio parte a minții tale care să nu-I aparțină — dedicată slujirii Lui? Căci cu mintea Îl slujim pe Domnul, Dumnezeul nostru. Nu cu o parte din ea, nu cu o fracțiune, ci cu întreaga minte. Astfel încât să nu mai ai nicio minte pe care să o dedici sau să o îndrepți spre ceva ce nu este de la Dumnezeu.

TAM1897 D 279.11Îi aparține toată puterea ta, astfel încât să nu ai nicio putere pe care să o îndrepți în altă parte decât spre ceea ce este al lui Dumnezeu și spre slujirea Lui?

TAM1897 D 279.12Dacă toate acestea sunt adevărate în cazul tău, atunci se spune cu adevărat despre tine: „Aici … cari păzesc poruncile lui Dumnezeu.”

TAM1897 D 279.13„Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.»” Când iubirea lui Dumnezeu este în inimile noastre, așa cum spune prima poruncă, va fi destul de ușor să ne iubim aproapele ca pe noi înșine.

TAM1897 D 279.14Așa cum a subliniat fratele Kellogg în predica sa de zilele trecute, despre acel băiețel din Chicago care s-a dus la un bărbat, un străin cu totul necunoscut, și i-a spus: „Știi că ești cel mai mare păcătos din lume?” Iar când bărbatul, surprins, l-a întrebat cum se poate asta, spunând că nu a ucis niciodată pe nimeni și că nu a comis niciodată vreo crimă gravă, băiețelul i-a spus: „Cea mai mare poruncă este: «Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, și cu toată puterea ta». Tu faci asta?” El a răspuns: „Nu, nu o fac. Nu pot spune că o fac deloc.” „Ei bine”, a spus micuțul, „aceasta este cea mai mare dintre porunci. Tu încalci cea mai mare poruncă; deci ești cel mai mare păcătos.” Bărbatul a recunoscut acest lucru și a fost condus la Dumnezeu și la mântuirea deplină. Este destul de clar: întrucât aceasta este cea mai mare poruncă, cel care o încalcă este cel mai mare păcătos. Ești tu acela?

TAM1897 D 279.15Tu și cu mine mărturisim că păzim poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus. Încălcăm oare prima dintre toate poruncile lui Dumnezeu? Dacă nu păzim cea mai mare, prima dintre toate poruncile, o încălcăm. Dacă o încălcăm pe aceasta, nu păzim poruncile; asta este clar. Tu și cu mine trebuie să decidem acum, și trebuie să decidem pentru totdeauna, dacă Îl vom sluji pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea.

TAM1897 D 279.16Este scris: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” Tărâmul care se află în noi este tărâmul lui Dumnezeu; așa era când omul a fost creat, dar dușmanul a uzurpat locul lui Dumnezeu; iar Domnul a eliberat din nou omul pentru a alege dacă Dumnezeu va avea locul Său în propria Sa împărăție sau dacă uzurpatorul va ocupa locul lui Dumnezeu în împărăția lui Dumnezeu. Împărăția care este în voi este a Domnului. Depinde de voi să decideți dacă Domnul va domni acolo sau dacă dușmanul va domni acolo. Și dacă nu alegeți ca Domnul să domnească acolo, alegeți ca dușmanul să domnească acolo. Depinde în întregime de alegerea omului cine va domni.

TAM1897 D 280.1Cineva trebuie să domnească. Omul nu a fost creat să se stăpânească pe sine însuși, independent de Dumnezeu. El a fost creat să fie el însuși împreună cu Dumnezeu și nu poate fi el însuși fără Dumnezeu. Omul a fost creat să stea alături de Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu era înlăuntrul lui. Dumnezeu domnea înlăuntrul lui. Dar el a început să-și urmeze propria cale, urmându-l pe Satana. Însă un om își poate urma propria cale numai urmându-L pe Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru. Trebuie să alegem ca Dumnezeu să-și ocupe locul cuvenit în noi, în propria Sa împărăție din inimile noastre. El își va ocupa locul acolo și va domni acolo atunci când își va putea avea locul cuvenit în propria Sa împărăție.

TAM1897 D 280.2Știți că, în ceea ce privește Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, aceasta se va întinde de la mare la mare și de la râu până la marginile pământului. Împărăția lui Dumnezeu, această împărăție care va veni odată cu venirea Domnului, știți că va acoperi fiecare centimetru, fiecare particulă de pământ care există în această lume. Acum, împărăția lui Dumnezeu este în voi. Această împărăție dinlăuntrul vostru, unde Dumnezeu domnește — oare domnia Lui acoperă fiecare colțișor de spațiu, fiecare particulă de pământ din inima voastră? O acoperă oare? Aceasta este întrebarea, iar aceste întrebări ne privesc în mai multe feluri.

TAM1897 D 280.3Eu doar citesc porunca și vă atrag atenția asupra a ceea ce spune porunca. Și fac aceasta pentru ca voi și cu mine să avem mintea și inima deschise mereu la întrebarea: Este adevărat despre noi: „Iată cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” cu toată inima, sufletul, mintea și puterea?

TAM1897 D 280.4Pe ce se concentrează mintea ta, ce studiază, la ce lucrează — este Dumnezeu în acel lucru? Este pentru slava lui Dumnezeu? Cercetarea pe care o faci, studiile pe care le urmezi, întreaga gândire a minții tale — este aceasta pentru ca chipul lui Dumnezeu să se imprime acolo? Este pentru a-L găsi pe Dumnezeu mai profund în minte? Este pentru a-L slăvi mai mult? Este El primul și totul în toate, în eforturile tale intelectuale? Îl iubești, Îl slujești cu toată mintea?

TAM1897 D 280.5Și cu toată puterea ta. Câmpul pe care îl arați, îl arați pentru Dumnezeu? Rindeaua cu care netezești o scândură, o folosești pentru Dumnezeu, astfel încât tot ce primești să fie al lui Dumnezeu și deloc al tău? Este puterea ta atât de complet dedicată lui Dumnezeu încât lucrezi pentru cauza lui Dumnezeu oriunde îți pui mâna?

TAM1897 D 280.6A fost o idee răspândită că o persoană trebuie să înceteze să mai lucreze în meseria sa sau în orice muncă manuală ar desfășura, înainte de a putea deveni un lucrător al cauzei. Mulți spun: „Vreau să renunț la ceea ce fac acum. Aș vrea să văd o ieșire. Aș vrea să pot ieși din acest atelier. Mi-ar plăcea să fiu un lucrător al cauzei.” Dacă nu ești un lucrător al cauzei acolo unde te afli, nu vei fi un lucrător al cauzei nici când vei ajunge acolo unde îți dorești. Dacă nu ești un lucrător al cauzei în timp ce arați câmpul, nu ai fi un lucrător al cauzei nici dacă ai încerca să predici de la amvon. Dacă ești fierar și stai zi de zi la nicovală — dacă nu ești un lucrător al cauzei la fel de temeinic, la fel de sincer, la fel de devotat cum sunt eu la amvon, atunci nu ai fi un lucrător al cauzei nici dacă ai distribui broșuri undeva.

TAM1897 D 280.7Ni se prezintă un exemplu a ceea ce poate fi omenirea și a ceea ce trebuie să fie fiecare credincios în Isus. Fiul lui Dumnezeu a venit în această lume pentru a ne arăta, ție și mie, ce înseamnă să păzești poruncile și cum se face acest lucru. Și El a lucrat într-o meserie de aproximativ șase ori mai mult timp decât a predicat. Începând de la vârsta de doisprezece ani, când a putut să înceapă să lucreze alături de Iosif în meseria de tâmplar, când putea face lucruri considerabile — întrucât un băiat de doisprezece ani poate face foarte multe lucruri ajutând un tâmplar. Prin urmare, începând de la vârsta de doisprezece ani, El a fost botezat și a început să predice la vârsta de aproximativ treizeci de ani; asta înseamnă optsprezece ani. În acești ani, El a lucrat ca tâmplar. De la vârsta de treizeci de ani până la treizeci și trei și jumătate, El și-a petrecut timpul în slujirea publică, predicând. Așadar, vedeți că a lucrat ca tâmplar de aproape șase ori mai mult timp decât a predicat.

TAM1897 D 280.8Acum, a fost El la fel de mult Fiul lui Dumnezeu în acei optsprezece ani în care a lucrat ca tâmplar, pe cât a fost în cei trei ani și jumătate în care s-a dedicat predicării? — Știți că a fost. A fost El Mântuitorul meu și Mântuitorul vostru atunci când tăia o scândură, când făcea o bancă și îi monta picioarele — a fost El la fel de mult Mântuitorul meu și Mântuitorul vostru atunci, precum a fost când se afla pe cruce? — Știți că a fost. „Căci, … vom fi mîntuiți prin viața Lui.”

TAM1897 D 281.1Nu uitați că la sfârșitul acestor optsprezece ani, când a venit să fie botezat și a fost botezat, la începutul slujirii Sale și la sfârșitul meseriei de tâmplar, — atunci a spus Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Nu a fost El, atunci, la fel de mult un lucrător în această cauză în acei optsprezece ani, pe cât a fost în ultimii trei ani și jumătate? — Știți că a fost. Atunci, dacă ești tâmplar și îți mărturisești credința lui Isus Hristos, nu poți fi un urmaș al Lui? Nu trebuie să fii urmașul Lui și un lucrător în această cauză chiar acolo, la fel de adevărat ca și cum ai fi la amvon? Nu spun că ești obligat să rămâi mereu tâmplar. Nici El nu a făcut-o. Nu spun că vei fi obligat să rămâi mereu fierar sau fermier; dar spun și insist că, atâta timp cât ești tâmplar, atâta timp cât ești fierar, atâta timp cât ești fermier, trebuie să fii un lucrător în această cauză la fel de adevărat cum vei fi vreodată, oriunde te-ai afla.

TAM1897 D 281.2Astfel, Isus ne-a arătat fiecăruia dintre noi ce înseamnă să fii creștin și cum trebuie să fie viața noastră, indiferent de ceea ce ne ocupă mintea, inima sau mâinile. El L-a iubit pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea Sa, când era tâmplar. Când tăia scânduri, când făcea mese, când făcea uși și le monta, o făcea spre slava lui Dumnezeu. Dumnezeu era totul pentru El. Când un om venea la El ca la un tâmplar, văzându-L doar ca pe un tâmplar; fără să vadă în El Mântuitorul lumii ca atare — când un om venea la El doar ca la un tâmplar, se așeza lângă El și Îi spunea: „Vreau să-mi faci o masă. Vrei să mi-o faci?”, iar El răspundea: „Ce fel de masă vrei?”, iar omul i-o descria, iar Isus zicea: „Da, ți-o voi face”; când Isus a făcut masa și a cărat-o în spate până la casa omului, a dus-o în casa omului și a așezat-o acolo pentru ca omul să o folosească — în toată acea tranzacție, Isus a fost în întregime al lui Dumnezeu. Dumnezeu era prezent în toate acțiunile Sale. În fiecare îmbinare pe care a făcut-o la acea masă nu erau crăpături, niciuna nu era acoperită de praf, nimic nu era ascuns; era o masă făcută cu sinceritate. Era, în întregime, o masă pe care Dumnezeu o putea aproba.

TAM1897 D 281.3Iar când a încheiat înțelegerea pentru realizarea mesei, a făcut o înțelegere cinstită, una pe care Dumnezeu ar putea-o privi și spune: „Aceasta este o înțelegere cinstită”. El nu i-a cerut omului să plătească mai mult decât se cuvenea în mod drept pentru o astfel de lucrare. Omul L-a întrebat: „Vrei să faci o masă de felul acesta?” „Da.” „Cât vei cere pentru ea? — cât va costa?” El făcea calculele și îi spunea omului: „Lemnul va costa atât, iar realizarea ei va dura atâta timp, iar munca mea valorează atât. Nu crezi așa? Nu crezi că munca mea, pentru timpul pe care îl va lua, va merita atât?” Iar omul spunea: „Da, cred. Cred că merită tot atât. Asta e cinstit. Asta e o înțelegere clară.” Și când ridica masa în spate, o ducea acolo și o așeza, omul Îl plătea cât prevedea înțelegerea, iar Dumnezeu putea privi de sus întreaga tranzacție și spune: „Asta e cinstit. Asta e tot ce poate face oricine.”

TAM1897 D 281.4Tu ești genul acela de tâmplar? Mărturisești că ești creștin. Ești genul acela de muncitor, indiferent ce faci?

TAM1897 D 281.5Îl iubești pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea ta? Orice ai face sau ești chemat să faci; orice afacere ai încheia cu aproapele tău, fie el păgân sau creștin; o faci într-un mod în care Dumnezeu să poată privi și să spună: „Asta este suficient de bun pentru Împărăția lui Dumnezeu”, pentru că toată inima ta, tot sufletul tău, toată mintea ta și toată puterea ta sunt puse în aceasta spre slava lui Dumnezeu.

TAM1897 D 281.6Suntem noi păzitori ai poruncilor sau nu? Aceasta este întrebarea. Și este timpul să aflăm acest lucru atât de temeinic, încât Domnul să poată mărturisi în solia pe care o rostește: „Aici … cari păzesc poruncile lui Dumnezeu.”

TAM1897 D 281.7Acum, puteți vedea că această poruncă acoperă întregul domeniu al tuturor lucrurilor și că nu putem atinge niciun gând în întregul tărâm al gândirii care să nu se încadreze în acest text cu care am început. Așadar, trebuie să privim totul în gândirea noastră, trebuie să privim tot ceea ce ne atrage mintea, în lumina acelui verset, prima dintre toate poruncile.

TAM1897 D 281.8Tot ceea ce suntem chemați să facem trebuie să-l privim în lumina acelei porunci, cea mai mare dintre toate. Este oare un lucru în care, în frica lui Dumnezeu, pot să mă implic cu toată inima, sufletul, mintea și puterea mea? Dacă nu este așa, atunci mai vreau oare să mă ocup de el? — Nu. Dacă este un lucru în care nu mă pot angaja cu toată inima, mintea, sufletul și puterea mea, și împreună cu Dumnezeu, atunci ce am eu de-a face cu el? Dacă Dumnezeu nu poate merge alături de mine, atunci încalc poruncile. Nu Îi dedic totul Lui. Toată puterea mea nu înseamnă nimic dacă este angajată în ceva în care El nu poate intra, sau nu poate atinge, sau nu poate aproba, sau pe care nu-l poate accepta.

TAM1897 D 282.1Știu că acest lucru este strict, dar acesta este creștinismul. Acesta este creștinismul, iar tu și cu mine nu trebuie să ne mulțumim cu nici măcar o șaisprezecime din ceva care nu se ridică exact la acest nivel. Nu trebuie să ne permitem să ne mulțumim nici măcar pentru o clipă cu ceva din această lume care să fie mai puțin decât ca tot ceea ce întreprindem să o facem cu Dumnezeu alături de noi, și apoi să ne dedicăm cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea. Și vă spun că, atunci când vom ajunge la asta, cu toții – dacă toți cei din această casă se vor supune Lui chiar acum și vor rămâne neclintiți în această poziție –, nu ne putem imagina ce putere a lui Dumnezeu se va manifesta în lume.

TAM1897 D 282.2Marea dificultate de la început a fost că oamenii nu I-au acordat lui Dumnezeu locul din inimile lor care Îi aparține. Dumnezeu l-a creat pe om astfel, iar acesta s-a îndreptat spre orice altceva și L-a exclus pe Dumnezeu cu totul. Dumnezeu l-a eliberat din acea întunecime, l-a eliberat să aleagă și l-a chemat să aleagă dacă Îl va iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea. A fost eliberat să aleagă să-I redea lui Dumnezeu locul care I se cuvine; dar atât de mulți au ales ca Domnul să nu aibă locul care I se cuvine, încât potopul i-a șters de pe fața pământului.

TAM1897 D 282.3Atunci Domnul a reînceput neamul omenesc. Și singurul lucru pe care l-a cerut de la fiecare a fost să-L iubească pe Domnul Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea, și pe aproapele său ca pe sine însuși. Asta este tot ce a cerut de la cei opt care au intrat în arcă și care au ieșit din ea. Dacă primul om L-ar fi iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea, niciun păcat nu ar fi putut pătrunde vreodată.

TAM1897 D 282.4După ce a păcătuit și Domnul l-a eliberat din acea robie, dacă Adam și toți copiii săi L-ar fi iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea, din tot cugetul și din toată tăria, care ar fi fost starea lumii? — Ei ar fi păzit poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus, iar neprihănirea ar fi acoperit pământul așa cum apele acoperă marea. Este oare imposibil ca acest lucru să se împlinească în om sub robia blestemului, sub robia trupului păcătos? Poate Dumnezeu să-l elibereze pe păcătos de puterea păcatului din trup, astfel încât acesta să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea, din tot cugetul și din toată tăria? — Da. Păcatul nu ar fi putut blestema pământul, așa cum este el acum, chiar și cu oamenii aflați sub robia trupului păcătos, dacă aceștia ar fi crezut în Dumnezeu și ar fi păzit poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus. Acesta este adevărul, căci acesta este creștinismul. Așadar, vedeți că tot ce a dorit Domnul vreodată de la noi, tot ce a dorit vreodată de la om de când Adam a păcătuit, a fost și este ca el să păzească poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus. Iar prima dintre toate poruncile este: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, și cu toată puterea ta”.

TAM1897 D 282.5În Romani 1:21 se spune că la început „au cunoscut pe Dumnezeu”. Priviți: omul, la începutul existenței sale, L-a cunoscut pe Dumnezeu. Adam L-a cunoscut pe Dumnezeu de la început, dar nu a păstrat această cunoaștere. Când Adam a păcătuit și i s-a dat un nou început, el L-a cunoscut pe Dumnezeu. Când neamul uman a reînceput după potop, L-a cunoscut pe Dumnezeu de la început; astfel încât omenirea s-a îndepărtat de Dumnezeu tot timpul. Lumea a fost atât de păcătoasă, este atât de păcătoasă și va fi atât de păcătoasă, pentru că L-a cunoscut pe Dumnezeu și L-a respins, și nu pentru că nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Așadar, lumea nu se află în răutate din cauza întunericului; lumea se află în întuneric din cauza răutății.

TAM1897 D 282.6Lumea a început cu lumină; iar faptul că întunericul a pătruns în ea se datorează alegerii oamenilor; „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțămit; ci s'au dedat la gîndiri deșarte, și inima lor fără pricepere s'a întunecat. S'au fălit că sînt înțelepți, și au înebunit; și au schimbat slava Dumnezelui nemuritor într'o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și tîrîtoare.”

TAM1897 D 282.7Acum observați: ce a fost mai întâi? — Ei L-au cunoscut pe Dumnezeu; dar nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu; nu I-au acordat în ei locul care I se cuvine. Ei nu L-au slăvit pe Dumnezeu — nu L-au revelat omului, nu L-au făcut să Se manifeste pe pământ; căci Isus a spus: „Eu Te-am proslăvit pe pămînt”, iar El era Dumnezeu manifestat în trup. Acești oameni care Îl cunoșteau pe Dumnezeu nu au permis ca Dumnezeu să se manifeste în trup. Nu erau recunoscători. Apoi au devenit deșerți în imaginația lor; apoi inimile lor nebune s-au întunecat; apoi, în întunericul lor, s-au dat drept înțelepți. Această înțelepciune era nebunie, și atunci au făcut chipuri.

TAM1897 D 282.8Astfel, vedeți că imaginea care este așezată înaintea ochilor oamenilor, în idolatria lor, este doar manifestarea exterioară a idolatriei, reprezentarea ei exterioară. Idolatria se află deja adânc în inimă și a parcurs deja mai mulți pași spre exterior. Gândiți-vă la asta. Unde începe idolatria? — În inimă. Unde începe idolatria în acest parcurs? — Când L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu; chiar acolo începe totul. Atunci, unde există un teren de mijloc între cunoașterea lui Dumnezeu și idolatrie?

TAM1897 D 283.1Gândiți-vă bine acum. Ei L-au cunoscut pe Dumnezeu, și: „viața vecinică este aceasta: să Te cunoască pe Tine.” Cunoașterea lui Dumnezeu este viața veșnică; acest lucru este stabilit. Ei L-au cunoscut pe Dumnezeu; aveau viața veșnică în cunoașterea lui Dumnezeu. Așa este scris. Dar au ajuns la idolatrie. Câți pași au făcut de la cunoașterea lui Dumnezeu până la idolatrie? — Doar unul. Atunci, câți pași de la a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, puterea, mintea și tăria trebuie făcuți pentru a ajunge la idolatrie? — Doar unul. Atunci, dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima mea, cu tot sufletul meu, cu toată mintea mea și cu toată puterea mea, ce sunt eu? — Un idolatru.

TAM1897 D 283.2Poate că nu am niciun chip cioplit înaintea mea. Nici acești oameni nu aveau la început. Dar aveau o imagine, o concepție, formată în minte, iar când și-au făcut chipul cioplit, acesta a fost pur și simplu o reprezentare care să stea înaintea ochilor lor, a ceea ce aveau deja în minte. Primul om care a făcut o imagine avea o concepție despre aceasta în mintea sa înainte de a o face. Primul om care a făcut o imagine avea concepția că aceasta ar trebui să fie zeul său, iar acea concepție exista înainte de a face imaginea din lemn sau piatră. Atunci acea imagine de piatră, pe care a așezat-o în fața ochilor săi, era doar forma exterioară pe care a creat-o pentru a-i reprezenta în acea formă ceea ce era zeul pe care îl avea deja în minte. Atunci, nu avea el un zeu înainte de a face acel chip cioplit? — Da. Unde se afla? — În inima lui.

TAM1897 D 283.3Au devenit deșerți în imaginația lor. A cui imaginație? — A lor. Iată omul acela care își imaginează ceva; el creează o imagine a imaginației sale și o așează în fața ochilor săi, în afara lui. A-și imagina înseamnă pur și simplu a crea imagini mentale. Iar imaginea din piatră nu este decât forma tangibilă a imaginii din inimă. Unde a fost creată imaginea mai întâi? — În mintea lui; în propria lui imaginație, în propriile lui gânduri. Dar cine era acolo când s-a despărțit de Dumnezeu? — Nimeni altul decât Satana și el însuși. Atunci, de unde pot veni gândurile lui? — Numai de la el însuși și de la Satana.

TAM1897 D 283.4Așadar, vedeți destul de clar că idolatria se află în inimă; concepția, imaginea, este deja acolo înainte ca imaginea să poată apărea în exterior. Chiar dacă zeul său este soarele, luna sau stelele, această concepție, ideea sa, imaginația sa, este acolo înainte ca el să-i dea o formă exterioară în soare, lună și stele.

TAM1897 D 283.5Tot ceea ce apare în idolatrie este pur și simplu reflectarea a ceea ce se află în inimă. Iar Dumnezeu trebuie să fie în inimă, cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea; altfel, idolatria este prezentă. Nu există cale de mijloc.

TAM1897 D 283.6De fapt, după potop, când oamenii L-au părăsit pentru prima dată pe adevăratul Dumnezeu și au plecat, creându-și proprii zei — ei au permis acestor zei să ocupe locul lui Dumnezeu în viețile lor, arătând astfel că, atunci când L-au cunoscut pe Dumnezeu, L-au recunoscut ca fiind singurul lor stăpân. Când Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima mea, cu tot sufletul meu, cu toată mintea mea și cu toată puterea mea, cine va fi singurul meu Dumnezeu? — Dumnezeu. Cine va fi singura mea autoritate? — Dumnezeu. Cine va avea singur autoritate asupra mea? — Dumnezeu. Este El capabil să exercite autoritatea corectă? — Da. Este El capabil să-l țină pe om pe calea cea dreaptă? — Da. Când un om Îl iubește pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea sa, nu are nevoie de nicio altă lege sau autoritate care să-l țină pe calea cea dreaptă în lume. Cine este conducătorul său? — Dumnezeu. Și este Dumnezeu în stare să conducă atunci când Îl iubim mai presus de toate? — Da. Dar, când omul se îndepărtează de Dumnezeu și se îndreaptă spre idolatrie, este el capabil să se conducă singur? — Nu.

TAM1897 D 283.7Acum, după potop, cât timp încă Îl cunoșteau pe Dumnezeu, L-au recunoscut ca fiind singurul lor Rege și Conducător. Nu aveau alt stăpân. Când s-au îndepărtat pentru prima dată de Dumnezeu și au pus alți zei în locul Lui — mă refer la început, când s-au îndepărtat de Dumnezeu și au pus alți zei în locul Lui — au permis acelor zei să ocupe locul de conducători. Ei mărturiseau că acești zei erau conducătorii lor. Nu aveau regi; oamenii nu pretindeau încă să se ridice singuri la rangul de conducători. Oamenii susțineau că zeii erau regii; iar oamenii care dețineau autoritatea erau doar reprezentanții zeilor, în timp ce zeii erau adevărații regi.

TAM1897 D 283.8Dovezi în acest sens veți găsi în „Empires of the Bible”, pagina 50. Iată primele documente care au fost găsite în Babilonia, locul de origine al rasei umane și locul unde a avut loc încurcarea limbilor — locul unde rasa umană L-a uitat pe Dumnezeu. Citesc:—

TAM1897 D 284.1Către Ninridu, regele său, pentru ocrotirea lui Idadu, vicerege în Ridu, slujitorul, bucuria lui Ninridu.

TAM1897 D 284.2Aici, conducătorul, Idadu, scriind o inscripție către zeul său, a mărturisit că era pur și simplu viceregele zeului său. El nu a pretins că ar fi rege. Astfel, vedeți că zeul era regele acestui om. Zeul era considerat regele poporului, iar acest om care deținea autoritatea era doar viceregele zeului, sau locotenentul său.

TAM1897 D 284.3Acest lucru arată că cunoașterea lui Dumnezeu ca Conducător de drept era atât de recentă, încât nimeni nu avusese încă curajul să se proclame rege. Înțelegeți asta? Gândiți-vă bine. Când Dumnezeu era singurul conducător, El era, desigur, singurul lor rege; dar când s-au îndepărtat de El și au adoptat alți zei, cunoașterea lor despre adevăratul Dumnezeu era atât de recentă, relația lor cu El era atât de recentă în conștiința lor, încât atunci când au pus alți zei în locul lui Dumnezeu și i-au înscăunat pe acești zei falși ca regi ai lor — niciun om cu autoritate printre oameni nu a avut curajul să-și asume titlul de rege; ci a ales să fie cunoscut ca vicerege al zeului care urma să fie adevăratul rege. Repet. Cunoașterea adevăratului Dumnezeu ca singurul Rege era atât de recentă în mințile acestor oameni, încât niciun om nu avusese încă curajul să-și asume titlul de rege. Amintirea lor despre Dumnezeu ca singurul Rege și Stăpân era încă atât de clară, încât faptul ca vreun om să-și asume titlul de rege semăna prea mult cu o încercare de a-L detroniza pe Dumnezeu.

TAM1897 D 284.4Voi citi o altă inscripție din aceeași țară, din aceeași perioadă:—

TAM1897 D 284.5„Lui Ninip, regele, regele său, Gudea, vicerege al Zirgullei, i-a zidit casa.”

TAM1897 D 284.6„Pentru Nana, Doamna, Doamna splendidă, Doamna sa, Gudea, vicerege al Zirgullei... a ridicat.”

TAM1897 D 284.7— Imperiile Bibliei, p. 50.

TAM1897 D 284.8Iată un om care a construit o casă în cinstea zeului său. Acest om spune că este vicerege al acestui zeu, care este rege. Acest om, Gudea, nu pretinde că este rege. El deține autoritate, dar nu pretinde că este rege. Cine este regele? — Zeul său. Acest lucru vă arată din nou că cunoașterea adevăratului Dumnezeu ca singurul Rege era atât de recentă în mințile lor, încât nu se îndepărtaseră atât de mult de Dumnezeu și de ideea lui Dumnezeu ca singurul Rege și Conducător, încât să fie dispuși să renunțe la ideea domniei lui Dumnezeu și să permită unui om să-și asume titlul de rege.

TAM1897 D 284.9A. F. Ballenger. — Deci, omul care deținea autoritatea pretindea că este vicerege al zeului său, și nu rege?

TAM1897 D 284.10Da. Încă nu existau regi. Nu vorbim despre om ca rege. Încă nu existau regi printre oameni. Existau oameni în funcții de autoritate. Un om domnea peste alții. El avea putere, dar nu se numea pe sine rege. Nu era cunoscut ca rege și încă nu își permitea să-și asume titlul de rege. De ce? — Pentru că nu se îndepărtase încă atât de mult de ideea adevăratului Dumnezeu, ca singurul Rege de drept, încât să fie suficient de curajos, să aibă destulă îndrăzneală nelegiuită, pentru a renunța la orice idee de divinitate ca rege și a se autoproclama rege.

TAM1897 D 284.11Acestea sunt cele mai vechi documente scrise care au fost găsite în acea țară. Puteți observa că se numără printre cele mai vechi. Sunt documente din perioada de dinainte ca oamenii să-și asume deloc titlul de rege și când aveau ideea că adevăratul Dumnezeu este Regele.

TAM1897 D 284.12Dar iată o mărturie puțin mai veche decât aceasta, care vorbește despre încurcarea limbilor la Turnul Babel. La pagina a patra din „Imperiile Bibliei” găsiți relatarea biblică a încurcării limbilor. Aceasta este relatarea scrisă de poporul în rândul căruia a avut loc încurcarea limbilor. În Biblie găsiți relatarea Domnului cu privire la acest eveniment. În această inscripție de pe cărămizile care au fost îngropate în ruinele Babilonului și care au fost descoperite, găsiți relatarea lor despre acest eveniment. O puteți compara cu relatarea din Biblie, din capitolul al unsprezecelea al Genezei, și veți vedea că cele două sunt exact la fel. Iată ce au spus ei despre aceasta:—

TAM1897 D 284.13„... Babilonul a mers cu stricăciune spre păcat, iar mici și mari s-au amestecat pe movilă. .... .... .... .... .... .... . Au lucrat toată ziua, iar noaptea, la fortăreața lor a pus capăt cu totul. În mânia sa, a dezvăluit și sfatul secret ca să-i împrăștie peste tot, și-a îndreptat fața și a poruncit să le facă graiul străin. .... .... .... .... .... .... . Ei i s-au opus cu violență. El i-a văzut; și a coborât pe pământ, fără să se oprească. .... .... .... .... .... .... . Au plâns cu putere pentru Babilon — au plâns foarte mult.”

TAM1897 D 284.14Aceasta este una dintre cele mai vechi relatări existente. Celelalte urmează imediat după ea. Dar acestea arată că a existat o vreme când încă nu era niciun rege printre oameni; că omul cu autoritate nu voia să-și asume titlul de rege; că zeul său era regele său; iar ideea că adevăratul Dumnezeu era rege era atât de recentă, încât el nu avea destul curaj să spună că el însuși era rege. Până atunci, aceasta însemna să-și aroge prea multă autoritate în fața concepției sale despre adevăratul Dumnezeu.

TAM1897 D 285.1Asta s-a întâmplat înainte de Nimrod. Nimrod a fost primul om care a avut curajul să-și asume titlul de rege, în ciuda ideii că Dumnezeu era rege. Citesc deci la pagina cincizeci din „Imperii ale Bibliei”:—

TAM1897 D 285.2Nimrod a fost acest om îndrăzneț. Numele pe care îl poartă semnifică rebeliune, dispreț arogant și, potrivit lui Gesenius, este echivalent cu răzvrătitul cel mai nelegiuit. Și „a început să fie un om puternic pe pământ”. Sau, așa cum redă o altă traducere, el „a fost primul om puternic pe pământ”.

TAM1897 D 285.3Nimrod a fost primul om care și-a asumat vreodată titlul de rege; primul care a deținut autoritatea regală și a purtat în mod deschis titlul de rege. Iar numele său semnifică exact ceea ce însemna acest lucru printre oamenii peste care s-a ridicat.

TAM1897 D 285.4Iată acum ce spune, nu eu, ci o autoritate în acest domeniu:—

TAM1897 D 285.5Odată cu înființarea împărăției lui Nimrod, întreaga lume antică a intrat într-o nouă fază istorică. Tradiția orientală, care îl prezintă pe acest războinic ca fiind primul om care a purtat o coroană regală, subliniază un fapt mai semnificativ decât adoptarea unui nou ornament vestimentar sau chiar cucerirea unei provincii. Domnia sa a introdus în lume un nou sistem de relații între conducător și cei conduși. Autoritatea conducătorilor din trecut se baza pe sentimentul de rudenie, iar supremația căpeteniei era o imagine a autorității părintești. Nimrod, dimpotrivă, era suveranul unui teritoriu și al oamenilor doar în măsura în care aceștia erau locuitorii acestuia, fără a ține seama de legăturile personale. Până atunci existaseră triburi — familii extinse — societate; acum exista o națiune, o comunitate politică — statul. Istoria politică și cea socială a lumii sunt de acum înainte distincte, dacă nu chiar divergente. — Imperiile Bibliei, p. 51.

TAM1897 D 285.6Care a fost, așadar, originea statului?